De ce tămâiem?

Fie că e vorba despre slujba săvârÅŸită într-un lăcaÅŸ de cult ori în casa unui creÅŸtin, orice rugăciune a Bisericii e însoÅ£ită de tămâiere. Există o dublă semnificaÅ£ie a acestul gest liturgic. Pe de o parte tămâierea este o formă de mărturisire a slujirii noastre lui Dumnezeu; în acest sens fumul binemirositor care se înalÅ£ă spre cer e un semn al jertfei gândului nostru ÅŸi al inimii noastre deschise către Dumnezeu. Pe de altă parte tămâia este semn al prezenÅ£ei Duhului lui Dumnezeu care se pogoară ÅŸi lucrează în vieÅ£ile noastre.

Aceste două înÅ£elesuri sunt frumos ilustrate în rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia: "Tămâie îÅ£i aducem Å¢ie, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh".

De vreme ce tămâierea e semn al prezenÅ£ei Sfântului Duh dar ÅŸi al închinării noastre în faÅ£a lui Dumnezeu ca singur stăpân, mirosul ÅŸi fumul de tămâie au puterea de a îndepărta prezenÅ£a ÅŸi lucrarea diavolului. Acest aspect e surprins foarte expresiv în expresia românească: “... fuge ca dracul de tămâie”.

Folosirea tămâiei are temei în viaÅ£a ÅŸi tradiÅ£ia Bisericii dintotdeauna. În Vechiul Testament se vorbeÅŸte despre "jertfe de tămâie pentru numele lui Dumnezeu" (Maleahi 1,11). Tămâia este asociată cu rugăciunea: "Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta"- citim în psalmul 140. În cultul vechi-testamentar existau chiar reguli stricte privind folosirea tămâii la locul sfânt (Levitic 16,12). Iar în Apocalipsa avem o imagine din Liturghia cerească parcă luată din Liturghia noastră duminicală: "Åži a venit un înger ÅŸi a stat la altar având cadelniÅ£ă de aur, ÅŸi i s-a dat lui tămâie multă ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinÅ£ilor pe altarul de aur dinaintea tronului. Åži fumul tămâiei s-a suit din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinÅ£ilor" (Apocalipsa 8, 3-4).