CONVORBIREA CU NICODIM

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) este de fapt sărbătoarea descoperirii adevăratei Cruci de către Sfânta Elena, maica Împăratului Constantin, în jurul anului 328, și a înălțării ei spre închinare credincioșilor de către Sfântul Macarie de la Ierusalim¹. Această sărbătoare a căpătat o importanță deosebită în Răsărit, deoarece partea cea mai importantă a adevăratei Cruci a fost adusă la Constantinopol (după ce împăratul Heraclie, în 630, a reușit să recupereze sfânta relicvă care fusese furată de către perși în 614 cu prilejul cotropirii Ierusalimului) și a devenit emblema și apărarea orașului (de unde troparul: „… păzește cetatea noastră”). Biserica din Răsărit a ridicat această sărbătoare la rang de a doua Vinere Mare (de unde postul aspru), în timp ce Apusul a văzut în ea biruința Crucii (Crucea biruitoare) cu o tentă festivă². Acest lucru a atras după sine dezvoltarea unei tradiții liturgice care a dus progresiv la un al doilea ciclu, al Sfintei Cruci, cu duminicile „după Sfânta Cruce”, care întrerup ciclul duminicilor „după Rusalii”.

Pericopa din această duminică (Ioan 3, 13‑17) nu este decât o mică parte din lunga convorbire a lui Nicodim cu Domnul, care trebuie luată în întregime (versetele 1‑21), dacă vrem să o înțelegem în profunzime. Scena se petrece la începutul vieții publice a Domnului, puțin după nunta din Cana: Domnul se întoarce la Capernaum, unde rămâne cu ucenicii Săi puține zile, apoi urcă la Ierusalim pentru a participa la „primul” Paște la care se va arăta ca Mesia. Åži aici face prima curățire a Templului (cea de‑a doua fiind în ziua Floriilor, cu trei ani mai târziu). După acest eveniment, și de fapt poate datorită lui, un fariseu pe nume Nicodim vine să vorbească cu Iisus, în miez de noapte, adică cu cea mai mare discreție. Toate acestea sunt lucruri purtătoare de multe învățături.

Nicodim³ este un dregător, adică un om important și cunoscut. Domnul Însuși îi spune: tu ești învățătorul lui Israel… Deci era un teolog recunoscut, care cunoștea desăvârșit Scriptura. Este un fariseu, deci un evreu evlavios, care ținea litera Legii. El apare de trei ori în Evanghelie: în afara acestui pasaj, la Ioan 7, 5, unde ia apărarea lui Iisus dinaintea Sinedriului, și la Ioan 19, 39, unde vine cu Iosif Arimatianul să coboare pe Iisus de pe Cruce pentru a‑l unge cu miruri și a‑l pune în mormânt, în seara Vinerii Mari. Este probabil ca el să fi fost membru al Sinedriului, tribunalul religios suprem al Israelului. Nicodim și Iosif reprezintă ceva important: ei ne arată că, în sânul puterii religioase evreiești, erau oameni care credeau în Iisus, dar nu îndrăzneau să se arate, pentru că Sinedriul avea o doctrină oficială ce respingea a priori pe rabbi Ieshouah din Nazaret ca Mesia. Este o frumoasă lecție pentru noi toți: nu trebuie să urmăm niciodată opiniile oficiale, gândirea unică, formalismul intelectual, moral sau religios, nici să ne lăsăm duși, nici să „lătrăm împreună cu haita”: trebuie să rămânem liberi și încredințați lăuntric, după cum ne învață Domnul. Nicodim și Iosif sunt două chipuri de drepți din Israel; lor li se potrivește cuvântul Sfântului Pavel: în mijlocul unui neam ticălos și stricat, [...] străluciți ca niște lumini în lume (Fil. 2, 15) .

Nicodim face dintru început o frumoasă mărturisire de credință în Mesia: Rabbi, știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Ceea ce spune ține de bunul‑simț și constituie o condamnare a iudaismului oficial. Domnul, în loc să‑l încuviințeze, dă un răspuns deconcertant, care pare să nu aibă nici o legătură: Adevărat, adevărat îți spun, că dacă nu se naște cineva din nou, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Adesea, când Domnul constată înălțarea duhovnicească a interlocutorului Său, îi descoperă un adevăr mai înalt. Aici, de pildă, îi descoperă botezul cel nou. Nicodim ia cuvintele spuse de rabbi ad litteram (cum este cu putință să se nască cineva din nou?) și mărturisește că nu înțelege. Domnul Își lămurește atunci gândul vorbind despre a doua naștere „din apă și din duh”. De fapt, pentru prima dată, El vorbește deslușit despre botezul creștin, care ne îngăduie să renaștem din apă – materie cosmică primordială – și din Duh – adică din Dumnezeu. Este o nouă facere a lumii: prima naștere, după fire, în lumea căzută, ne duce la moarte; a doua naștere ne duce la viață și la viață veșnică, în Dumnezeu, la viața în Împărăția lui Dumnezeu. Renașterea „Duhului” face din om fiu al lui Dumnezeu, călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, care îl duce unde voiește, adică după cugetele lui Dumnezeu Tatăl. Acest om duhovnicesc poate intra în comuniune cu Dumnezeu, în Împărăția lui Dumnezeu, cu alte cuvinte Tatăl poate împărăți în el prin Duhul Sfânt, care se sălășluiește în inima lui. Nu trebuie să ne mire că, după câteva versete (22‑24), Sf. Ioan ne spune că Hristos și ucenicii Săi s‑au dus mai întâi pe malul Iordanului pentru a boteza, adăugând că Ioan [Botezătorul] boteza și el în Enon... Problema centrală este a botezului: vom trece de la botezul lui Ioan – botezul apei, chip simbolic⁴ – la botezul din apă și din duh, cel al lui Hristos.

După un dialog bogat, Hristos prorocește despre moartea și Învierea Sa, care este legată intim de botez: După cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot așa se cuvine să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viață veșnică. Se cuvine să descifrăm acest pasaj (să nu uităm că Domnul se adresa unui doctor al Legii).

După ieșirea din Egipt, evreii au mers timp de 40 de ani în pustiu înainte de a putea intra în Pământul Făgăduinței, în Canaan. Dar, ajunși la muntele Hor (în nordul peninsulei Sinai, la granița de sud a țării Canaanului) și în fața greutăților și asprimii vieții de zi cu zi, poporul s‑a răsculat din nou⁵ împotriva lui Moise și a vrut să se întoarcă în Egipt. Domnul a pedepsit atunci pe poporul Său trimițând șerpi înfocați⁶: mulți au murit atunci. Evreii s‑au pocăit și au venit să roage pe Moise să‑i scape. Domnul a arătat atunci lui Moise antidotul: Fă‑ți un șarpe înfocat⁷ și spânzură‑l de o prăjină: oricine este mușcat și va privi spre el va trăi (Num. 21, 6‑9).

Pentru a se putea vedea șarpele de aramă, trebuia ca acesta să fie „înălțat”. Este un chip al lui Hristos pe Cruce. Åžarpele este simbolul înțelepciunii. De aceea Satana a luat chip de șarpe, pentru a o putea înșela pe Eva. „Înfocat” este o expresie care amintește focul iubirii lui Dumnezeu⁸. Hristos este Înțelepciunea lui Dumnezeu, care ne descoperă iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru Om: primind moartea pe cruce, El a înșelat pe Satana. Este Åžarpele dumnezeiesc, antidotul șarpelui satanic. Iar toiagul este crucea, pomul cunoașterii binelui și răului sădit în mijlocul Raiului. Trebuia ca Omul să primească a muri sieși lepădându‑se de antinomiile acestei lumi, pentru a se uni cu Dumnezeu și a ajunge la pomul vieții. Omul nu a vrut să facă acest drum, Cel care îl va face va fi Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu. Iată pentru ce Hristos spune: tot așa se cuvine să fie înălțat și Fiul Omului. În Imperiul Roman, crucea era o tortură legală și toată lumea știa că „a fi înălțat” însemna a fi răstignit⁹, și deci omorât în chinuri groaznice în văzul tuturor.

Hristos este Åžarpele dumnezeiesc care Își dă viața pentru noi. Înainte de a muri trupește, El a murit lăuntric, a murit Sieși pentru că, om fiind, nu a înțeles pentru ce El, singurul om drept și nevinovat, „singurul fără de păcat”, trebuia să fie răstignit și omorât. Dar a primit fără a înțelege: a ascultat de Tatăl Său, din iubire pentru El. Ne mântuie prin această ascultare de Dumnezeu.

Părintele Noël Tanazacq, Paris

Note: