CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (I)

CredinÅ£a este facultatea cea mai înaltă a omului, infinit superioară raÅ£iunii, inteligenÅ£ei omeneÅŸti ÅŸi facultăÅ£ilor noastre naturale – „calea pe care merge credinÅ£a se află deasupra naturii” (Sf. Isaac Sirul) –, deoarece numai credinÅ£a poate să ne pună în legătură cu Binele absolut pe care îl numim Dumnezeu, fără de care omul este incapabil să facă binele, căci nu există nici un alt bine posibil în afară de cel ce vine de la Dumnezeu. Astfel încât, atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, nu putem săvârÅŸi decât răul, chiar dacă voim să facem binele – de aici bine‑cunoscutul dicton francez care afirmă că iadul este pavat cu intenÅ£ii bune. „Åžtiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieÅŸte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce‑i drept, am voinÅ£a să fac binele, dar n‑am puterea să‑l fac. Căci nu binele pe care îl vreau îl fac, ci răul pe care nu‑l voiesc, pe acesta îl săvârÅŸesc. Åži atunci, dacă fac ceea ce nu‑mi este voia, nu mai sunt eu făptuitorul, ci păcatul care locuieÅŸte întru mine” (Rom. 7, 18‑20).

AÅŸa cum reiese din cele de mai sus, omul căzut în puterea păcatului este aidoma unui organism bolnav care a pierdut controlul asupra funcÅ£iilor sale vitale ÅŸi urmează, fără voia lui, legea impusă de boală. De aceea S‑a pogorât Hristos în lume, pentru a ne vindeca de boala ucigătoare a păcatului, căci „nu cei sănătoÅŸi au trebuinÅ£ă de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12). 

CredinÅ£a reprezintă pe plan sufletesc echivalentul sistemului imunitar biologic. Cel care ÅŸi‑a pierdut credinÅ£a se află tot atât de dezarmat ÅŸi neputincios în faÅ£a păcatului ca ÅŸi un organism contaminat de SIDA, care nu mai opune nici o rezistenÅ£ă agresorilor săi externi sau interni, astfel încât orice boală sau infecÅ£ie, cât de uÅŸoară, îl poate ucide. Tot aÅŸa, o societate care s‑a îndepărtat de Dumnezeu nu mai dispune de nici un mijloc eficace de a lupta împotriva răului care se extinde precum o epidemie, contaminând toate categoriile sociale – precum metamorfoza oamenilor în rinoceri din celebra piesă a lui Eugen Ionescu –, aÅŸa încât boala astfel răspândită ÅŸi pretutindeni prezentă apare ca fiind starea normală a omului: „Duhul lumesc este boală. Precum căutăm să evităm o boală, aÅŸa ÅŸi cugetarea lumească s‑o evităm, oriunde ar fi ea. Să ne înstrăinăm de duhul progresului lumesc, ca să progresăm duhovniceÅŸte, să ne însănătoÅŸim duhovniceÅŸte” (Paisie Aghioritul). 

A fi credincios sau necredincios nu este numai o chestiune de ordin intelectual sau filozofic, ci constituie o categorie ontologică ce determină însăÅŸi natura fiinÅ£ei noastre interioare ÅŸi se răsfrânge asupra întregii noastre existenÅ£e. CredinÅ£a ÅŸi necredinÅ£a, omul religios ÅŸi omul lumesc reprezintă „două moduri de a exista în lume” (M. Eliade), altfel spus, două specii spirituale diferite ÅŸi potrivnice, care luptă una împotriva alteia nu numai în lume, ci ÅŸi înlăuntrul omului. Mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi trebuie să aleagă una sau alta din aceste două tabere opuse, căci nimeni nu poate sluji în acelaÅŸi timp lui Dumnezeu ÅŸi lui Mamona (Mt. 6, 24), tot aÅŸa cum nu este cu putinÅ£ă să fim în acelaÅŸi timp bolnavi ÅŸi sănătoÅŸi sau „să privim cu un ochi cerul ÅŸi cu celălalt pământul” (Sf. Ioan Scărarul). 

Pentru omul religios din toate timpurile, oricare i‑ar fi religia, „sacrul este realitatea prin excelenÅ£ă”, căci Duhul lui Dumnezeu constituie în acelaÅŸi timp cauza unică ÅŸi semnificaÅ£ia finală ÅŸi veÅŸnică a tot ce există, aÅŸa încât, fără acest model exemplar de natură divină – persoana lui Hristos pentru creÅŸtini –, „nimic din cele ce aparÅ£in sferei profane nu Å£ine de FiinÅ£ă”, iar orice acÅ£iune omenească lipsită de semnificaÅ£ie duhovnicească este „o activitate zadarnică ÅŸi amăgitoare, în ultimă instanÅ£ă, ireală” (M. Eliade – Sacrul ÅŸi profanul). 

Dimpotrivă, omul necredincios consideră că numai lumea vizibilă ÅŸi materială este reală: „lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi, iar îndărătul lor nu se află nimic” (J.‑P. Sartre – GreaÅ£a). Tot aÅŸa, în ochii omului fără Dumnezeu, viaÅ£a omenească este în întregime ceea ce pare a fi, iar îndărătul ei – ÅŸi după ea – nu există nimic. De aceea, „un om care nu mai este religios ÅŸi‑a pierdut orice nădejde de a afla înÅ£elesul final al dramei istorice ÅŸi este nevoit să îndure crimele istoriei fără să le desluÅŸească semnificaÅ£ia” (M. Eliade – Încercarea labirintului). 

Această viziune deznădăjduită a existenÅ£ei constituie o tendinÅ£ă dominantă – filozofică, literară ÅŸi artistică – a culturii secolului XX, începând cu nihilismul dadaist (1916‑1920) – „Dada nu este nimic, nimic, nimic / Ca ÅŸi speranÅ£ele voastre: nimic / Ca ÅŸi paradisele voastre: nimic / Ca ÅŸi idolii voÅŸtri: nimic (…)” (F. Picabia – Manifest canibal Dada) –, până la teatrul absurd al lui Ionescu ÅŸi Beckett. Operele acestor doi autori celebri în lumea întreagă (cel dintâi a fost ales membru al Academiei franceze, cel de‑al doilea a primit premiul Nobel pentru literatură) exprimă deznădejdea omului modern în faÅ£a neantului ÅŸi morÅ£ii, constituind astfel un fel de mitologie a lumii fără Dumnezeu, ceea ce explică succesul lor mondial: „GândiÅ£i‑vă, gândiÅ£i‑vă, sunteÅ£i pe pământ, nu există nici o scăpare”, constată un personaj beckettian, care consideră că „numai un nebun mai poate spera” (S. Beckett – SfârÅŸit de partidă). 

„Totul se sfârÅŸeÅŸte groaznic”, declară la rândul său Eugen Ionescu, în ultimul interviu înaintea morÅ£ii: „Ne naÅŸtem, creÅŸtem în putere ÅŸi în frumuseÅ£e ÅŸi, puÅ£in câte puÅ£in, vine prăbuÅŸirea, ÅŸi iată‑ne ÅŸchiopi, urâÅ£i ÅŸi ÅŸubrezi (…). Pentru ce trebuie să murim, să îmbătrânim, pentru ce trebuie să suferim (…)? Îmi spun cu groază că voi muri. Îmi spun cu spaimă nemărginită că soÅ£ia ÅŸi fiica mea vor muri ÅŸi că nu există scăpare (…) De aici întrebarea mea, singura mea întrebare: există Dumnezeu?”. Că viaÅ£a lumească a omului fără Dumnezeu este o cale fără nădejde ÅŸi fără ieÅŸire, Eugen Ionescu o spune ÅŸi o repetă în toate piesele ÅŸi scrierile sale, revenind asupra acestei teme centrale în ultimul său interviu, în care afirmă în mod deschis, în propriul său nume – ÅŸi nu prin gura unui personaj teatral –, că singura cale de salvare a fiinÅ£ei omeneÅŸti este reîntoarcerea la Dumnezeu: „DorinÅ£a mea este de a dobândi credinÅ£a”, mărturiseÅŸte Ionescu. Iar la întrebarea jurnalistului care vrea să ÅŸtie dacă are vreun regret, el răspunde: „Regret că nu m‑am făcut călugăr” (E. Ionescu – Totul se sfârÅŸeÅŸte groaznic, în „Le Magazine Littéraire”, Paris, septembrie 1995). 

RaÅ£iunea lumească înălÅ£ată la rangul de autoritate supremă a cugetului omenesc ÅŸi de sursă unică a adevărului – „Nu există nici o instanÅ£ă deasupra raÅ£iunii”, proclamă în mod sentenÅ£ios ÅŸi definitiv tatăl psihanalizei (S. Freud – Viitorul unei iluzii) –, pretenÅ£ie smintită a trufiei omeneÅŸti – ÅŸi diavoleÅŸti – prin care inteligenÅ£a mărginită a omului pământesc se substituie lui Dumnezeu, nu ne poate duce decât la deznădejde ÅŸi la certitudinea finală a morÅ£ii, căci mintea unei fiinÅ£e muritoare nu poate cuprinde ÅŸi cunoaÅŸte decât lucrurile muritoare. AÅŸa încât toate teoriile ÅŸi doctrinele filozofilor atei, oricare ar fi ele, ajung în cele din urmă – atunci când nu se abat de la calea raÅ£iunii pentru a născoci sisteme utopice – la una ÅŸi aceeaÅŸi concluzie: „Nu există altă cunoaÅŸtere decât cea a neantului ÅŸi a ridicolului fiinÅ£ei vii” (E. Cioran – Tratat de descompunere). 

Fără credinÅ£a în Dumnezeu, gândirea omenească însăÅŸi îÅŸi pierde sensul, reperele ÅŸi rostul, istovindu‑se în zadar ÅŸi nefiind în stare de altceva „decât de a născoci un nume diferit pentru aceeaÅŸi veÅŸnică ÅŸi monotonă nefericire” (E. Cioran – ibid.). Astfel încât activitatea gândirii devine un exerciÅ£iu steril ÅŸi absurd, precum cazna nesfârÅŸită a lui Sisif la care face aluzie Camus în celebrul său eseu despre omul absurd. Căci lipsit de lumina lui Dumnezeu ÅŸi de orice nădejde de salvare, duhul omenesc devine un slujitor inutil, ce va fi aruncat „în întunericul din afară, acolo unde va fi plânsul ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor” (Mt. 25, 30): „Rupându‑se de Dumnezeu Cuvântul, gândirea omenească îÅŸi pierde sensul ÅŸi raÅ£iunea de a fi. (...) Cu adevărat, gândirea este un iad dacă nu se transformă în gândire a lui Hristos. Fără Dumnezeu‑Cuvântul, gândirea omenească se află într‑o stare permanentă de demenÅ£ă lipsită de sens, o stare de delir, de auto‑satisfacÅ£ie smintită ÅŸi diavolească, ce duce la acea activitate satanică a gândirii pentru gândire, asemănătoare cu arta pentru artă. Gândirea omenească este întunecată de păcat, ca ÅŸi cunoaÅŸterea. Singurul medic ÅŸi singurul leac al acestei nebunii este Dumnezeu‑Omul, căci el este Dumnezeu‑Cuvântul făcut om. Numai în El ÅŸi prin El este dată gândirii omeneÅŸti încredinÅ£area ÅŸi posibilitatea infinitei perfecÅ£iuni divine. El S‑a făcut om tocmai pentru ca această planetă să nu devină în mod definitiv ÅŸi iremediabil un azil psihiatric, guvernat de «pura» ÅŸi simpla raÅ£iune” (Sf. Iustin Popovici – Omul ÅŸi Dumnezeu‑Omul, Ed. L’Age d’Homme).

(Va urma)