Din experienţa de lucru de mai mulţi ani cu părinţi şi copii, am observat că o dimensiune importantă a relaţiei de iubire dintre aceştia o reprezintă timpul. Şi timpul fizic, dar mai ales timpul sub aspect calitativ, acela al atenţiei faţă de celălalt. Cu cât copilul este mai mic, cu atât necesită mai mult timp fizic petrecut cu el. Pe măsură ce copilul creşte, timpul acesta scade treptat, ajungându‑se ca la maturitate să existe foarte puţine clipe pe care copiii şi părinţii le mai pot petrece împreună. Dacă la acest nivel al timpului fizic lucrurile evoluează aşa, în planul timpului‑atenţie acordat celuilalt lucrurile evoluează în funcţie de măsura iubirii dintre părinte şi copil. În măsura în care omul iubeşte, chipul celui iubit se reactualizează şi se permanentizează în sine, în absenţa fizică a celuilalt. Deşi iubirea se şi în‑trupează şi în‑făptuieşte, fiinţa iubirii se află însă în duh. Fiinţa ei este Însuşi Dumnezeu. Deci iubirea este mai întâi o stare a duhului, şi apoi, în funcţie de ceea ce omul întâlneşte pe cale, aceasta se în‑trupează şi devine astfel concretă, faptică. A nu se confunda acest tip de timp‑atenţie‑iubire cu stările pe care inclusiv psihologia le cataloghează ca fiind unele de dependenţă afectivă şi care în planul vieţii duhovniceşti, după învăţătura patristică, reprezintă o împătimire, adică o orientare a facultăţilor sufleteşti contrară celei fireşti, prin faptul că acest tip de trăire confundă creatura cu Creatorul. 

Ar fi posibil ca un părinte să spună vreodată: pentru că nu mai eşti sub directa mea ocrotire într‑un spaţiu fizic şi nu îţi mai pot arăta iubirea mea prin fapte, înseamnă că încetez să te iubesc? Desigur, iubirea continuă să existe în aceste situaţii şi se manifestă ca o stare de atenţie interioară îndreptată spre celălalt. Ba chiar mai mult, putem spune că proba adevăratei iubiri este chiar acest context al distanţei fizice. Constatăm însă cu durere că viaţa ne oferă şi alte exemple: uneori abia după o astfel de desprindere în spaţiul fizic generat de aspectul concret şi trupesc, omul constată că ceea ce i s‑a părut a fi iubire nu a fost de fapt aşa, tocmai pentru că nu a rezistat acestei desprinderi de materie. Iubirea în adevăr fiind Însuşi Dumnezeu, odată ce există în inima omului nu are unde să dispară, natura ei fiind veşnică, chiar dacă formele de expresie ale acesteia se schimbă în funcţie de context. Cu alte cuvinte, Iubire în afara lui Dumnezeu nu există. Părintele urmăreşte în duh, prin Dumnezeu, pe copilul său aflat la distanţă fizică de sine, îi poartă de grijă, îl ocroteşte. Cum? Prin rugăciune. Iată de ce acela care iubeşte se roagă; o mamă care iubeşte se roagă necontenit pentru copiii ei, acum despărţiţi fizic de ea. După spusele Părintelui Arsenie, citat în prima parte a articolului, chiar şi „orice suspin e o rugăciune”, este o mişcare a unei inimi care vibrează şi prin această vibraţie trăieşte în Dumnezeu. Aşa se explică de ce sfinţii se roagă, se roagă mult şi stăruitor, fără a simţi acest lucru ca pe o povară sau o datorie. Rugăciunea este răspunsul iubirii lor, al iubirii ce o poartă în inimă pentru Domnul şi pentru noi, fraţii lor. De aceea le place să stăruie în rugăciune, pentru că aleg ca aceste clipe ale timpului pământesc să le trăiască alături de Dumnezeu‑Iubire, înveşnicind astfel timpul istoric şi sufletele lor. Desigur, acest model al timpului‑atenţie‑iubire există nu doar în relaţiile dintre părinţi şi copii, ci este repetat la nivelul fiecărei relaţii de iubire dintre doi oameni, iar prototipul acestei Iubiri este de fapt Însăşi Iubirea‑Dumnezeu, aşa cum ni S‑a revelat prin Întrupare. 

Întorcându‑ne la relaţiile dintre părinţi şi copii, o ştiinţă a psihologiei cuminte, onestă, în mod normal depune armele în această sferă de intervenţie şi se declară învinsă. Ea nu poate merge mai departe de locul în care omul părăseşte sfera mecanismelor psihice şi pătrunde în taina fiinţei sale, a acelei fiinţe pe care doar Dumnezeu o cunoaşte, căreia El i‑a dat viaţă şi care fundamental Îi aparţine. Psihologia poate doar să constate că e nevoie ca omul să ofere acest timp‑atenţie copilului său. Însă, orice s‑ar spune şi oricât ne‑am dori, nimeni nu poate forţa pe cineva să iubească. Aceasta este o decizie pe care fiecare suflet o ia în adâncurile fiinţei sale, acolo unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu. În sens ultim, aceasta este o taină a fiinţei, şi mai ales o taină a libertăţii fiinţei. Dacă Dumnezeu Însuşi nu forţează inima noastră, ci – smerit, răstignit şi răbdător – aşteaptă să răspundem Iubirii Lui, cu atât mai puţin poate un psiholog, oricât de profesionist şi bine intenţionat ar fi, să determine inima unui părinte să îşi iubească copilul şi să îi acorde acestuia acel timp‑atenţie interior de care copilul are atâta nevoie pentru a fiinţa, a creşte în iubire şi a se în‑omeni. Creat după chipul lui Dumnezeu‑Iubire, firesc ar fi ca omul să îl aleagă pe Acesta, să aleagă Iubirea, să Îl aleagă pe Creatorul Său Căruia Îi seamănă. De altfel, după cum precizează Părintele Dumitru Stăniloae, însuşi timpul acestei vieţi ne este dat exact „în vederea acestei creşteri” cu şi spre Dumnezeu. Aceeaşi idee este exprimată de Părintele Rafail Noica atunci când spune că timpul acesta pământesc reprezintă de fapt „o a doua gestaţie”, continuare a celei din pântecele mamei. Este timpul în care trebuie să învăţăm să iubim, timpul în care învăţăm să ne asemănăm Celui care ne‑a iubit El mai întâi şi care, prin Întruparea Sa, ne‑a spus exact cum arată şi care este firea acestei iubiri, pentru a nu o mai confunda şi pentru a nu ne rătăci pe cale. Acest timp pământesc şi istoric dat în dar fiecăruia dintre noi devine timp veşnic şi spre înveşnicire dacă îl vom folosi pentru a ne asemăna Dumnezeului‑Om Hristos.

P.S. Îi mulţumesc lui Adrian pentru timpul de discuţie acordat, întrucât gândul scrierii unui articol pe această temă, precum şi ideile principale, au prins fiinţă în urma dialogului cu el.