Printre multe alte lucruri care au devenit „materializate” în viața omului contemporan se numără și timpul. Mai ales în locul pe care îl numim în mod curent „vest” și în care, după descrierea Părintelui Constantin Popescu, „vremelnic locuim”, timpul a devenit atât de mult materie încât a căpătat și definiția de „timpul înseamnă bani”. Cu alte cuvinte, semnificația și valoarea principală a timpului sunt date de capacitatea acestuia de a genera bani. Prin urmare, mergând pe această logică, avem:  timp generator de venituri mari = timp petrecut bine și util; timp ce nu generează venituri, sau venituri mici = timp petrecut prost si lipsit de valoare. Nu puține sunt nevrozele contemporane generate de acest mod de a gândi. Prin contrast, acasă, în România, și în alte colțuri de lume asemănătoare, omul încă mai poate simți pe alocuri că, metaforic vorbind, „veșnicia s‑a născut la sat”.  Adică, există locuri în care timpul curge altfel prin ființă și are alte valențe. Despre aceste lucruri mi‑am propus să vorbesc în continuare. 

În formularea unui cunoscut, timpul nu trebuie investit în „ceux qui n’arrivent à rien”. Åži într‑adevăr așa este: finalitatea este unul din criteriile prin care putem diferenția între timpul pământesc și cel veșnic. Timpul veșnic având ca atribut Veșnicia se înțelege că este legat direct de Dumnezeu cel Veșnic și Ne‑finit. În contrast, timpul pământesc are ca principală caracteristică finitul. Cu alte cuvinte, fie că medităm sau nu la momentul morții, fie că o așteptăm sau nu, odată ajunși acolo putem spune că timpul nostru, cel pământesc, s‑a sfârșit. Pentru a se orienta în acest timp pământesc, istoric oamenii au simțit nevoia să creeze niște unități de măsură ale acestuia cunoscute sub formă de secunde, minute, ore...etc. Deși menit inițial să ajute omul în activitatea lui pe pământ, pe parcurs însă acest timp a început să exercite o presiune din ce în ce mai mare asupra omului, el ajungând în final să trăiască „sub timp”. Adică, omul a pierdut puterea de control asupra unităților de măsură create chiar de el, intrând el în schimb sub puterea de control a acestora. Timpul pământesc a devenit un fel de torționar ce ghilotinează viețile, iar efectele acestuia se văd în stresul cotidian ce duce la diferitele boli psihice și fizice. Adevăratele daune se înregistrează însă în spațiul spiritual. Trăim cu toții paradoxul acesta concomitent de a avea timp – întrucât, istoric vorbind, toți trecem pe aici pe pământ vreme de câțiva ani – și de a nu avea timp – motivul pe care cu toții îl invocăm când Viața din noi Se cere a fi trăită, adică atunci când evenimentele vieții ne pun în postura de a „investi” în veșnicie. Mereu suntem ocupați, mereu avem ceva urgent și mult mai important de făcut. 

Timpul veșnic este un timp absolut întrucât este dependent de Absolut. Prin comparație, pentru un creștin timpul pământesc este cel relativ, atât pentru faptul că nu știe în cazul său când acesta va lua sfârșit, cât și pentru faptul că dorind să își trăiască viața creștinește, adică Hristocentric, tot ceea ce omul întâlnește pe traseul vieții sale, primește printr‑o altă raportare la timp. Încet‑încet, cu pași foarte mici și nevăzuți,  se pare că raportul dintre timpul absolut și cel relativ s‑a inversat. Astfel, percepția curentă este că acest timp pământesc și social‑istoric  este reperul absolut, în funcție de el ne orientăm întreaga zi  și în general el nu este „perturbat” de timpul veșnic ce a devenit extrem de relativ, de a cărui existență ne îndoim cel mai adesea și pe care de fapt îl cunoaștem în mică măsură. Subtil, s‑a produs o mutație a tipului de timp în care noi trăim interior. Timpul criteriu absolut pe care noi ar trebui să îl urmăm este cel veșnic, iar timpul pământesc reprezintă doar contextul istoric al trecerii noastre pe pământ. Acesta din urmă, după cum ne dăm seama, este de fapt cel relativ, cel supus schimbării și trecătorului. Timpul cel veșnic este viața în Dumnezeu cel Veșnic și la nivel ființial se trăiește prin acordarea voii noastre cu voia Lui, a gândirii noastre cu gândurile Lui, a simțirii noastre cu simțirile Lui. Altfel spus, ziua creștinului ar trebui să înceapă cu tipul acela de atenție la felul în care se va întâlni Dumnezeu cu el pe cale, unde și cum îi va vorbi, și mai ales ce treabă îi va mai da azi de făcut, pe lângă lucrarea pe termen lung pe care i‑a încredințat‑o deja. 

Să luăm un exemplu: într‑o zi oarecare, un creștin este în drum spre locul lui de muncă, pe marginea străzii un om zace prăbușit la pământ.  În minte îi apare urmatoarea întrebare: ce să fac? Dacă mă opresc sunt în întârziere, colegii mă raportează, cu șeful nu se poate discuta ...etc. Pe de altă parte, din alt colț al minții, acela care e lipit de inimă, Mântuitorul Hristos îi amintește de samarineanul milostiv și îi pune direct întrebarea: „Cine este aproapele celui căzut între tâlhari?” (Luca 10:36); apoi îi reactualizează îndemnul de „a iubi pe aproapele său ca pe sine însuși” (Matei 19:19), iar la final îl întreabă, precum cândva pe Petru: „Mă iubești tu pe Mine?” (Ioan, 21:15‑17). La aceasta, inima omului, răpusă de dragoste, găsește puterea să iasă de „sub timpul pământesc” și intră în cel veșnic. Acceptând să se oprească din planul ce îl avea (justificat de altfel în termenii vieții pământești, unde fiecare are o familie de întreținut, oameni la serviciu care depind de el, etc.), acel om iese de sub imperiul pământescului și înveșnicește clipa. Adică acea clipă va trece prin el purtând amprenta veșniciei, atât în timpul acesta, cât și în cel viitor. Acea clipă nu va mai fi ca oricare alta, ci va fi clipa despre care Părintele Arsenie Papacioc foarte frumos spune că: „orice clipă e un timp, și orice suspin e o rugăciune”.  Iată că o singură clipă poate deveni un întreg timp, prin înveșnicirea ei, prin faptul că alegând astfel, reactualizăm chipul Lui Hristos din noi și din celălalt, trăind ca El, simțind ca El, făcând ca El. 

În cea de‑a doua parte a acestui articol ce va apărea luna viitoare, vom vedea cum se trăiește timpul și care sunt valențele sale cu aplicație la relațiile dintre părinți și copii, precum și care sunt concluziile de factură patristică cu privire la acestea.