Timpul de după Cincizecime este cel mai lung din anul liturgic, în toate riturile. Este firesc să fie așa din două motive. Primul ține de bunul‑simț: pomenirea marilor sărbători creștine, adică a evenimentelor care privesc mântuirea noastră, nu ocupă toate duminicile din an, chiar și punând la socoteală perioadele de pregătire (posturile) și pe cele „următoare” marilor sărbători. Dar există și un alt motiv, mai duhovnicesc: Hristos plinește „cu repeziciune” mântuirea Omului și a lumii (după ce s‑a pregătit timp de 30 de ani în tăcere, vorbește timp de trei ani și mântuiește lumea în trei zile). Dar noi, ucenicii Săi, nu avem această repeziciune. După ce am făcut pomenirea tuturor faptelor Sale mântuitoare, de la Crăciun la Înălțare, și am ajuns la nașterea Bisericii prin Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, intrăm într‑un alt ciclu, care e al lucrării omului dimpreună cu harul, personal și obștesc: este timpul de „după Cincizecime”. Este lung pentru că Omul este încet: are nevoie de mai mult timp ca să asimileze învățătura lui Hristos, să o experimenteze și să se schimbe.

În toate riturile, duhul acestui timp liturgic este același : Biserica alternează evenimente din viața lui Hristos, care sunt în general minuni (vindecări sau exorcisme) bogate în învățătură duhovnicească, și învățături care ies din gura însăși a lui Dumnezeu, cum se întâmplă aici. Ea alternează deci praxis și theoria, ceea ce dă dovadă de o pedagogie remarcabilă.

Această Evanghelie este un pasaj dintr‑un cuvânt de început al Domnului, adesea numit „Predica de pe munte”, redat în totalitate doar la Sf. Evanghelist Matei (și mult mai pe scurt la Sf. Luca). După ce Hristos S‑a arătat ca Mesia la Teofanie și după ce a învins pe Satan, în slăbiciunea firii Sale omenești, în timpul ispitirii din pustie, S‑a așezat în Galileea, a chemat pe ucenicii Săi și a început să predice. Primul Său mare cuvânt este de o importanță extremă, pentru că este vorba despre Legământul cel Nou, scara sfințeniei, care începe cu Fericirile. Această nouă Lege nu are drept țel de a‑i face pe oameni „mai buni”, ca în cazul Decalogului, ci desăvârșiți, sfinți, dumnezeiești. De aceea este deosebit de greu, la limita posibilităților omenești: Hristos are în vedere să ne facă „desăvârșiți, așa cum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Mt. 5, 48). Dacă uităm acest lucru, nu putem înțelege nimic dintr‑o asemenea învățătură, care poate părea chiar excesivă și imposibilă.

După acest nou Decalog care sunt Fericirile, Domnul dezvoltă punct cu punct toate treptele sfințeniei, într‑un cuvânt foarte lung alcătuit din revelații (de pildă : „voi sunteți sarea pământului”) și din sfaturi duhovnicești, din avertismente, porunci (faceți aceasta, nu faceți aceasta…). Acest cuvânt este comoara veșnică a Bisericii: toată viața creștină este închisă în el.

Pericopa care ne interesează¹ (și care este citită și în Apus, dar în cea de‑a 14‑a duminică după Cincizecime) se situează mai degrabă spre sfârșitul său. Trebuie deci să ținem seama de faptul că Domnul a dat deja, înainte de acest pasaj, o învățătură substanțială de o imensă înălțime teologică și duhovnicească. Ea comportă trei elemente importante și distincte,  pe care le vom examina pe rând.

Ochiul este luminătorul trupului. Acest scurt logion² este foarte greu de înțeles, căci Domnul vorbește în același timp de lucruri trupești și duhovnicești, cele trupești fiind reflexul simbolic al celor duhovnicești. El pleacă de la vederea trupească : nu putem vedea lumina zilei decât dacă avem ochi sănătoși³. Åži, într‑adevăr, ochiul este cel care îngăduie luminii să intre în noi. Dacă ochii noștri sunt răi⁴, suntem orbi, deci ne aflăm în întuneric. Dar imediat Domnul trece în planul duhovnicesc: ochiul lăuntric al Omului este cel care aduce sau nu lumina duhovnicească. Fără acest ochi lăuntric, fără discernământ, ceea ce credem că este lumină este de fapt întuneric. Este tragic.

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni… Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona. Mamona înseamnă „bogăție” în aramaică, de unde sensul de „bani”⁵. Este vorba, de fapt, de idolul banului. Domnul judecă foarte sever puterea banului. Banul, puterea financiară, are o influență de temut asupra sufletului omenesc. Omul poate deveni robul acestuia și acest idol poate înlocui pe Dumnezeu în inima sa. Cât de bine cunoaște Domnul, ca om, sufletul omenesc, fragilitatea și slăbiciunile lui! De altfel, din iubire pentru bani Îl va trăda Iuda. Domnul este categoric: ori Dumnezeu, ori Banul, dar nu amândoi în același timp. Pentru a sluji pe Cel Atotputernic, trebuie să renunțăm la falsele puteri, între care cea mai răspândită și mai universală este banul. Trebuie să recunoaștem că Hristos nu a fost înțeles: în lumea noastră, banul domnește până la caricatură. Nici Biserica nu este în întregime la adăpost de aceasta.

În sfârșit, abordează problema fundamentală a hranei și a veșmintelor, adică a vieții biologice pământești și a grijilor acestei lumi. Este o dezvoltare foarte lungă, pentru că privește pe orice om, și ce va spune Domnul constituie o răsturnare a valorilor. Ce este mai firesc, într‑adevăr, decât să ne îngrijim de hrană – care ne îngăduie să trăim – și de haine – care ne dau un anumit confort, ne apără de vicisitudinile climei și ne arată mai frumoși! Domnul ne spune, în mare: încredeți‑vă în Tatăl vostru Cel din ceruri Care v‑a zidit, Care cunoaște toate nevoile voastre și Care vă iubește. Ce lecție de încredințare în mâinile lui Dumnezeu! Aici găsim o frază care este o capodoperă, un adevărat logion: „Nu este viața mai mult decât mâncarea, iar trupul mai mult decât veșmintele?”. Viața și trupul țin de a fi; hrana și veșmântul țin de a avea. Domnul ne spune: fiți în a fi – în unire cu „Cel Ce Este”, Ființa supremă⁶, și nu în a avea, care nu este decât un reflex al lui a fi, un fruct. Fiți concentrați asupra Izvorului dumnezeiesc. Iar pildele pe care le dă sunt admirabile, pline de frumusețe poetică, amintind psalmii pe care El însuși i‑a insuflat regelui David prin Duhul Sfânt: păsările sunt hrănite de Dumnezeu, …crinii câmpurilor⁷ sunt mai frumoși decât toate straiele din lume…

De patru ori Domnul spune: „Nu vă îngrijiți…”. Încredințați‑vă lui Dumnezeu, Tatăl vostru, Care cunoaște până și numărul perilor din capul vostru și care se îngrijește de voi, pentru că vă iubește… Nu vă purtați ca păgânii care se închină la idoli și nu cunosc pe Dumnezeu. Desigur că este foarte greu să practicăm întocmai ceea ce ne spune Hristos. Doar câțiva mari sfinți au reușit, cum este Sf. Benedict al Nursiei (secolul al VI‑lea), care nu se îngrijea niciodată de ziua de mâine și nu‑i lăsa pe călugării săi să facă provizii. Lucrul cel mai important este să pătrundem înțelesul, să nu pierdem niciodată din vedere finalitatea lucrurilor. 

Dar Hristos nu ne cere numai să ne abținem de la anumite comportamente: după ce ne‑a pregătit printr‑un discurs negativ (nu vă îngrijiți…), ne revelează cheia tainei, țelul, vorbind în chip pozitiv: Căutați deci mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea acesteia…(sau: „Împărăția și dreptatea lui Dumnezeu”)⁸. Această expresie este destul de greu de înțeles. Faceți în așa fel încât în ființa voastră și în viața voastră să stăpânească Dumnezeu, El să fie miezul ființei voastre și să vă călăuzească viața. Aveți o ierarhie justă a valorilor: îngrijiți‑vă mai întâi de Cel Care este izvorul vieții, al vieții și al fericirii. Ce ar fi o flacără fără focul care o produce? Ce ar fi o picătură de apă fără fluviul care o poartă? Amintiți‑vă că sunteți chipul lui Dumnezeu: fără prototipul Său, chipul nu ar mai exista. Cât despre „dreptatea lui Dumnezeu”, ea nu este de ordin juridic sau moral: este vorba despre gândurile drepte ale Tatălui, care sunt la rădăcina întregii zidiri și care țin în viață toate. Domnul adaugă: iar toate acestea [nevoile trupești] vi se vor adăuga vouă. Nu numai că veți avea bucuria inefabilă de a fi în comuniune cu Dumnezeu, dar veți avea în plus toate celelalte, în mod liber, fără a depinde de ele. În fond, Domnul ne spune: fiți dumnezei.

Åži sfârșește printr‑un sfat duhovnicesc extraordinar, una dintre culmile Înțelepciunii: ajungă zilei necazul ei.

1. Pericopa din lecționarul bizantin se oprește la versetul al 33‑lea, dar este evident că trebuie inclus și versetul al 34‑lea, care este fraza finală a cuvântului Domnului cu referire la acest subiect.

2. Logion este format de la Logos: logion de la Logos, cuvânt de la Cuvânt, cuvântul lui Dumnezeu, zicere dumnezeiască, expresie verbală a unui gând dumnezeiesc. Acest termen vine de la Papias din Hierapolis (circa 100‑130 d. Hr.), care avea să redacteze o „Exegeză a logias [pluralul de la logion] ale Domnului”.

3. În textul latin: simplex = simplu, fără umbră, fără amestecare, fără deformare; grec: aplous = simplu, intact, sănătos.

4. Latină: nequam = rău, bun de nimic; grec: ponêros = prost, rău, viclean. În ambele cazuri (cf. nota 3), poate fi vorba despre ceva trupesc sau despre ceva moral.

5. Acest termen este citat în Ecclesiastic (Cartea Înțelepciunii lui Iisus Sirah) la 31, 8 (în rom. „Fericit bogatul care s‑a aflat fără de prihană și după aur n‑a umblat”), și este folosit în literatura rabinică pentru a personifica banul ca idol.

6. După cum spune Sfântul Vasile la începutul Anaforei sale.

7. Crinii câmpului: cuvântul grecesc krinon a tradus ebraicul chuchan, care este un termen generic numind diferite flori de câmp (crini, stânjenei, brândușe, lalele, narcise) strălucitor colorate, „pascale”, care fac splendoarea primăverii.

8. Această a doua traducere este mai teologică, deoarece ne trimite la Duhul și la Fiul: Duhul Sfânt este Împărăția Tatălui („vie Împărăția Ta”), iar Fiul „plinește toată dreptatea”, adică cugetele drepte ale Tatălui. Putem și să considerăm că adevărata hrană a Omului este Fiul (Euharistia) și adevărata lui haină este Duhul Sfânt, lumina Transfigurării. Dar prima traducere este conformă cu textele grec și latin.