„Am decis să îndreptăm toate după vechile legi și după ordinea romană și să-i facem pe creștini, care au abandonat religia părinților, să-si revină la o minte rezonabilă. Într-adevăr aceștia au fost cuprinși de o asemenea în­căpățânare și nesăbuință că nu mai respectau acele venerabile tradiții ale strămoșilor, /.../ ci și-au făcut ei înșiși rânduieli după voia lor și au atras la aceasta mulțime de neamuri”.

 ÎMPÄ‚RATUL GALERIU, Edictul de la Serdica

    Aceste rânduri ale edictului de la Serdica (311), deși sunt incluse într-un prim edict de toleranță acordat după teribile persecuții îm­potriva creștinilor, sunt semnificative pentru o întreagă tradiție de gândire care a caracterizat mentalitatea romană de-a lungul secolelor care au precedat creștinarea imperiului sub Constantin cel Mare. Nu se pot înțelege pe deplin mărturiile scrise despre pri­mii martiri dacă nu se are în vedere concepția despre religie și stat pe care romanii o cultivau de veacuri. Grăitor în acest sens este și răspunsul pe care pro­consulul Saturnino îl dă în timpul procesului martirilor (Actele martirilor din Scili) - asupra căruia vom reveni. El exclamă cu o anumită iritare: „Åži noi suntem pioși!” (et nos religiosi sumus!). Într-adevăr, majoritatea funcționarilor care i-au persecutat pe creș­tini erau convinși de datoria lor de a conserva religia și ordinea romană, considerate a fi fundamentul civilizației prin excelență, într-o lume barbară și haotică. Pentru ei, aceas­tă nouă și ciudată credință într-un Dumnezeu unic, întrupat, mort pe cruce și înviat, constituia o periculoasă nebunie, o ofensă adusă „minții rezonabile”, iar în comparație cu străvechea religie romană creștinismul li se părea a fi o doar o „superstiție”, adică o falsă credință de disprețuit.

I.PRIMELE PERSECUÅ¢II ÅžI „FUNESTA SUPERSTIÅ¢IE” A CREÅžTINILOR

   Înainte de a ne opri asupra mărturiilor despre martiri consemnate de creștini în pri­mele „Acte ale martirilor”, vom aminti câteva repere din marile momente ale persecuți­ilor, referindu-ne chiar la literatura istorică romană. Prima persecuție din vremea îm­păratului Nero (anul 64 d. H.) este narată de istoricul roman Tacit (Anale, XV, 44), ale cărui cuvinte vorbesc de la sine despre propria viziune a autorului, plină de prejudecăți față de noua religie: „Împăratul Nero, ca să liniștească zvonurile (care-l acuzau de ma­rele incendiu al Romei), îi făcu vinovați și-i pedepsi pe aceia numiți „creștini” pe care plebea îi ura /.../. Această funestă superstiție (exitiabilis superstitio), reprimată la înce­put, izbucnea din nou, nu numai în Iudeea, unde se născuse această molimă, dar chiar și la Roma, locul de adunare a scursurii întregii lumi. Mai întâi au fost condamnați cei care recunoșteau de la sine, iar apoi o mare mulțime în urma denunțărilor, fiind acu­zați nu numai de incendiul Romei, cât și de ura față de neamul omenesc (odium humani generis)”. Nu departe de această mentalitate este un alt mare istoric latin, Suetoniu, care notează în opera sa Viața lui Nero că au fost prigoniți „o rasă de oameni ce propo­văduia o nouă și malefică superstiție (superstitio nova et malefica)”.

   Încă și mai bogată în detalii este mărturia unui învățat și scriitor din vremea împă­ratului Traian, Pliniu cel Tânăr, care fost pentru o vreme guvernator al provinciei Bitinia (în Asia mică, anul 112 d.H). Confruntat cu mulțimea de proceduri calomnioase împotriva creștinilor, guvernatorul Pliniu simte nevoia de a-l consulta pe împărat, instanța supremă de judecată a imperiului, expunându-i perplexitatea sa într-o scrisoare răma­să celebră. El recunoaște că, după ce a încercat în fel și chip, punându-i la torturi pe cei denunțați, să afle ce se ascundea în spatele acestei religii atât de puternic convingătoa­re, nu a reușit să găsească nimic nelegiuit, ci doar „o superstiție malefică și fără măsu­ră”. După cercetările lui, ei nu fac decât să se adune noaptea în anumite locuri, unde re­petă cântări adresate lui Hristos ca Dumnezeu. Se indignează că printre acești „nebuni” sunt chiar și cetățeni romani. Neputând să-i acuze de vreun delict, propune ca „oricare ar fi situația fiecăruia, cel puțin să fie pedepsiți pentru insistența și încăpățânarea lor inflexibilă” („pertinacia et inflexibilis obstinatio”). Ca înalt funcționar fidel ideologiei im­periului, guvernatorul Pliniu consideră că oricum trebuie pedepsit simplul refuz de a sacrifica conform cultului roman, care-i obliga pe creștini să ofere tămâie și vin în fața imaginii împăratului. Apoi, ca dovadă în plus a reconvertirii lor, li se cerea să-l bleste­me pe Hristos în prezența judecătorului. Împăratul Traian confirmă justețea acțiunii lui Pliniu, în sensul că acești „creștini” trebuiau pedepsiți dacă erau denunțați si dacă nu se lepădau. Totuși, în acord cu o conștiință juridică mai avansată, Traian decide să fie luate în considerare doar denunțurile nominale, având în vedere abuzurile provoca­te de cele anonime. În plus, lasă guvernatorilor de provincii o anumită marjă de apreci­ere în legătură cu asprimea pedepsei. Până la edictul general de persecuție al împăra­tului Deciu din anul 250, aceasta a fost dispoziția după care au fost judecați și condamnați creștinii.

   Pentru a susține ideologia imperială, în a doua jumătate a secolului al II-lea un scriitor pe nume Celsus compune o operă împotriva creștinilor (Cuvântul adevărat) rămasă celebră prin răspunsurile date de Părinții Bisericii, începând cu substanțiala operă a lui Origen din Alexandria, „Contra lui Celsus”, reluată în secolul IV de Sfântul Vasile cel Mare. Celsus se dorește și el a fi un apărător al ordinii și pietății romane. După el, dacă toți romanii s-ar converti la creștinism „ce ar opri ca împăratul să fie abandonat și ca toate să cadă în mâna barbarilor care n-au nicio lege și nicio umani­tate, și atunci orice religie s-ar pierde”. Celsus nu înțelege de ce creștinii nu acceptă cultul divinităților romane pe lângă cel al lui Hristos, considerând asta un exclusivism fără sens și o lipsă de loialism față de Roma. El face un apel către cetățenii Romei „să-l susțină pe împărat cu toate forțele” și să distrugă acesta sectă periculoasă, înainte ca ea să distrugă Roma.

II.PRIMELE „ACTE ALE MARTIRILOR”. „ONOARE CEZARULUI CA CEZAR, DAR FRICA DOAR FAŢĂ DE DUMNEZEU”.

   Cum au reacționat primii creștini? Nu este locul să ne oprim aici asupra Sfinților Părinți care au răspuns acuzațiilor și au dat primele lămuriri teologice în scrierile lor apologetice (adică primele scrieri în apărarea credinței). Deosebit de grăitoare pentru noi sunt chiar mărturiile directe și vii din timpul proceselor, aparținând creștinilor de diverse proveniențe, mai mult sau mai puțin instruiți. Ele au fost consemnate în prime­le „Acte ale martirilor” în limba greacă si latină, unele prezentându-se într-o formă sim­plă, altele fiind îmbogățite literar. Ne oprim aici asupra unui prim text în limba latină, Acta Martyrum Scilitanorum (Actele martirilor din Scili, Africa de Nord, anul 180), relativ la procesul desfășurat în fața pro­consulului Saturnino. Proconsulul încear­că mai întâi să-i convingă pe acuzați: „Ați putea obține iertarea de la stăpânul nostru împăratul, dacă v-ați reveni la o minte re­zonabilă” (folosindu-se aceeași expresie gră­itoare pentru mentalitatea romanilor: „ad bonam mentem”). Creștinul Speratus răs­punde: „Noi nu am făcut nimic rău. Nu am insultat pe nimeni. /.../ Suntem supuși îm­păratului”. Proconsulul: „Åži noi suntem pioși, iar religia noastră e simplă: jurăm pe împăratul și ne rugăm pentru sănătatea lui, ceea ce trebuie să faceți și voi”. Speratus: „Dacă mă asculți în liniște, îți voi dezvălui taina adevăratei simplități”. Proconsulul: „Să nu începi să vorbești de rău riturile noastre sacre, că nu te ascult; tu mai bine jură pe împăratul!”. Speratus: „Nu am fu­rat nimic, plătesc taxele; aceasta în virtu­tea Domnului pe care-l știu, Regele regilor și împăratul tuturor neamurilor”. Proconsulul: „Leapădă-te de credința aces­ta”; apoi zice către ceilalți: „încetați să vă mai luați după nebunia (dementia) acestu­ia”. Un alt acuzat, Cittinus, răspunde: „Nu ne temem de nimeni în afară de Domnul Dumnezeul nostru care e în ceruri”. O cre­dincioasă, Donata, adăugă un cuvânt plin de sens: „Onoarea se cuvine Cezarului ca Cezar, dar frica e doar față de Dumnezeu” („Honorem Caesari quasi Caesari; timorem autem Deo”). Proconsulul: „Te încăpățânezi să-ți spui creștin?”. Toți mărturisesc și mul­țumesc lui Dumnezeu. Urmează condam­narea la moarte.

   Un alt text referitor la „nebunia” mar­tirilor, păstrat în greacă și în latină, narea­ză martiriul lui Fileas, demnitar din Alexandria, devenit episcop de Tmui (în Egipt). Prefectul pe nume Culcianus se miră că o persoană așa de respectabilă a putut ajunge la o asemenea nesăbuință („in hanc amentiam venisse”). în timpul procesului prefectul încearcă să-l convingă să-și „revi­nă în fire”: „Poți fi puțin rezonabil?”. Episcopul răspunde: „Sunt rezonabil și tră­iesc rezonabil”. Prefectul: „Atunci sacrifi­că!”. „Nu sacrific!”/./. Prefectul: „Vrei să mori așa, fără motiv?”. Episcopul: „Nu fără motiv, ci pentru Dumnezeu și pentru ade­văr”: „Non sine causa, sed pro Deo et pro ve­ritate”.

Ioana Georgescu-Tănase, Roma

Bibliografie:

1.Atti e passioni dei martiri, culegere de texte în limba originală îngrijită de A.A.R. Basti- aensen și alții, Mondadori, 2007

2.Jaqueline Champeaux, La religion romaine, Paris, 1998