Probabil că în noaptea în care Iisus a fost arestat, nici unul din ucenicii Lui nu mai credea în El. Prinderea Sa, umilința și bătaia suferite în fața lui Caiafa au lăsat o im­presie mai puternică decât toate minunile și vindecările pe care El le săvârșise. Însuși Petru — care în numele apostolilor recunoscuse că Iisus era „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16) și care promisese că-și va da viața ca să-L apere — s-a lepădat de El, spunând de trei ori că nu-L cunoaște. Dar gândul că își lăsase Prietenul la greu nu-i dădea pace, căci „ieșind afară, Petru a plâns cu amar” (Lc. 22, 62). Cine știe ce zbucium a fost în sufletul lui? Cât de vinovat s-a simțit? I-a venit oare să se ascundă, să dispară de pe fața pământului, așa cum a făcut Iuda? Evangheliile nu ne spun. Åžtim însă că nu a fugit, ci a rămas împreună cu ceilalți ucenici ai lui Iisus. Câteva zile mai târziu, Hristos Cel Înviat li S-a arătat ca să le dăruiască pacea și iertarea. Pe Petru l-a întrebat, tot de trei ori: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (In. 21, 16). După ce primele două ori a răs­puns „Da Doamne, Tu știi că Te iubesc”, a treia oară Petru s-a întristat: Hristos nu pă­rea a-l crede din moment ce continua să îl bată la cap cu aceeași întrebare. Dar nici nu s-a dezvinovățit, nici nu și-a pierdut cumpătul, ci a spus încă o dată „Doamne, Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc” (In. 21, 17). Åži a primit iertarea.

   Mă gândesc uneori ce-aș fi făcut eu dacă aș fi fost în locul Sfântului Petru. Poate că prima dată aș fi răspuns ca și el. Cred însă că a doua oară aș fi început să mă scuz și i-aș fi spus „Da, Doamne, am spus că nu te cunosc. Dar ce era să fac? Era viața mea în joc. Mi-a fost frică”. Iar dacă Hristos m-ar fi întrebat și a treia oară, probabil m-aș fi enervat: „Doamne, eu sunt doar un om. De unde să-mi dau eu seama ce urma să se în­tâmple? Pune-Te în locul meu: ai mai fi crezut Tu într-un arestat, într-un condamnat? Åži recunoaște Doamne că și Tu m-ai lăsat baltă. De ce n-ai dat și Tu un semn, un gest, un cuvânt, să mă fi asigurat cumva că lucrurile sunt sub control?”. Mi-aș fi scuzat com­portamentul și-aș fi aruncat responsabilitatea pe umerii Săi. Aș fi ratat iertarea. Cum se întâmplă, din păcate, atât de des între oameni. La fel cum a făcut și omul în Rai.

   După ce au gustat din fructul care, spe­rau ei, le va da înțelepciunea, Adam și Eva s-au ascuns unul de altul și de Dumnezeu. Insă Dumnezeu a venit să-i caute. Ca un părinte bun și grijuliu față de copiii săi, a încercat să afle de la ei ce s-a întâmplat, să-i ajute să spună adevărul, pentru ca, odată ce și-au recunoscut fapta, să-i poa­tă ierta. Insă, din păcate, omul n-a fost în stare să-și asume responsabilitatea pen­tru ce a făcut. Adam a dat vina pe Eva, iar Eva pe șarpe. Iar cum pe Eva i-o dăduse chiar Dumnezeu lui Adam și, în mintea lor, pe șarpe tot Dumnezeu îl făcuse, iată că, până la urmă, cel vinovat e... Dumnezeu⁽¹⁾. „Să fi zis Adam: «Am mâncat Doamne, iartă-mă! Åži femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, din pricina mea și ea a păcătu­it⁽²⁾.» Åži-ar fi asumat și păcatul lui și-al Evei⁽³⁾; n-ar fi pierdut Raiul.”⁽⁴⁾

   Dar, ne-am putea întreba, ce ar fi fost așa greu pentru Dumnezeu să treacă pes­te asta? Să-i spună omului „Ei, ai greșit, te iert, hai s-o luăm de la capăt”. Insă omul, prin atitudinea lui, a arătat că nu era în stare să primească această iertare. Scuzându-se și dând vina pe Dumnezeu, omul a infectat relația pe care o avea cu El, în așa fel încât ea nu mai putea crește în profunzime. Åži, pentru ca omul să nu trăiască pe veci în starea aceasta, a fost îmbrăcat în moarte ⁽⁵⁾și trimis să lucreze pământul din care era făcut. Citind Cartea Facerii am putea avea impresia că Dumnezeu l-a alungat pe om din Rai cu foarte mare ușurință. Dar, privind la în­truparea lui Hristos și la tot ce a făcut El pentru noi, eu cred că despărțirea de om L-a durut ⁽⁶⁾mult pe Dumnezeu. Atât de mult, încât mai târziu s-a făcut El Însuși om tocmai ca să anuleze această despăr­țire. Insă ca să intuiască cât dor Ii era lui Dumnezeu de el, omul avea nevoie ca mai întâi să se vadă așa cum e, să-și descope­re adevărata identitate. Întocmai ca și fiulrisipitor, care numai după ce a suferit de foame departe de casă a înțeles că, de fapt, locul lui era lângă tatăl său.

   Această baie de smerenie ⁽⁷⁾— care nu este altceva decât o confruntare cu realitatea —, ne-o propune Biserica și nouă în Postul Mare ⁽⁸⁾. Când postim și vedem cât de slăbiți suntem, ne dăm seama că, oricât de „mari și tari” ne-am crede, după o zi fără mânca­re nu prea suntem în stare nici să dăm cu târnăcopul, nici să curățim casa, nici să alăptăm copiii, nici să fim atenți la ce citim sau la vreo altă muncă intelectuală. Dar, paradoxal, odată ce am înțeles cât de fra­gili suntem, ceva extraordinar se întâmplă. Părinții asceți spun că se coboară peste noi harul lui Dumnezeu. Fiecare din noi se re­cunoaște în Adam și Eva, fiecare din noi se vede fiu risipitor. Dar începem să intuim și care era menirea noastră inițială: „eu sunt ceea ce m-a făcut Dumnezeu să fiu, atât. Nu mai mult, dar nici mai puțin. Åži în «nici mai puțin» tot smerenie este, pentru că asta-i realitatea. Dacă Dumnezeu m-a făcut «chipul slavei celei negrăite», păi frați și surori, să așteptăm noi moartea noastră pentru ca altul să ne cânte «chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor»?”⁽⁹⁾.

   Vreau să cred că atunci când, ca și psalmistul, înțelegem că într-adevăr am fost fă­cuți „o clipă mai prejos de îngeri” și că am fost încununați cu „slavă și cu cinste” (Ps. 8, 5), devenim conștienți și de motivul pentru care pierdem această stare. Nu putem aș­tepta să devenim din nou prieteni ai Domnului, ca Petru, în același timp în care continuăm să ne comportăm ca Adam. Åži atunci, tot ca psalmistul, îndrăznim să spu­nem: „Doamne, [...] să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvino­vățesc păcatele mele” (Ps. 140, 4). Åži cred că lăsând la o parte scuzele și justificările în­cepem cu adevărat să ne eliberăm și nici nu mai rămânem blocați în păreri de rău sausentimente de vinovăție. Ne angajăm pe dru­mul descoperirii a cine suntem, nădăjduind că de data aceasta nu vom mai rata ierta­rea. Åži că la capătul acestui drum vom fi în stare să auzim cuvintele pe care Hristos vrea să le adreseze fiecărui om: „intră întru bu­curia Domnului tău” (Mt. 25, 21).

 Bogdan Grecu, Belfast

NOTE:

1.Femeia îi fusese dată lui Adam în dar, pen­tru a-i fi „pe potriva lui” (Fc. 2, 18). Omul re­cunoaște acest lucru, însă, într-un mod per­vers, consideră darul lui Dumnezeu drept pricina greșelii.

2.In limbajul biblic, „a păcătui” înseamnă „a rata ținta”. Å¢inta omului în acest caz a fost cunoașterea a ceea ce e bine și a ceea ce e rău; într-un cuvânt, înțelepciunea. Pe care ar fi dobândit-o dacă ar fi conlucrat cu Dum­nezeu. Insă el a vrut să o „ia pe scurtătură”, să o obțină în mod magic, fără Dumnezeu. In aceasta a constat păcatul.

3.Adam era cu Eva în momentul conversatiei cu șarpele (Fc. 3, 7) și ar fi putut interveni, mai ales că lui - pe când Eva nu era prezen­tă - îi dăduse Dumnezeu libertatea să mă­nânce din toți pomii, afară de cel al cunoș­tinței binelui și răului.

4.Părintele Rafail Noica, în conferința „Ce este omul?”, Alba Iulia, noiembrie 2006.

5.După spusele Sfântului Grigorie de Nyssa în „Marele cuvânt catehetic sau Despre învă­țământul religios”, capitolul 8.

6.Exprimând în termeni omenești realități ce țin de Dumnezeu și pe care le putem doar in­tui.

7.Smerenia înțeleasă nu „ca un fel corect de-a fi sau de-a afișa” (pr. Rafail Noica, idem 4), ci ca „realism duhovnicesc” (pr. Melchisedec Ungureanu, Apostolia, nr. 1, aprilie 2008, p. 31).

8.Este semnificativ faptul că Postul Mare în­cepe după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

9.   Idem 4. Părintele citează cuvintele din sluj­ba ortodoxă a înmormântării.