Fragmente neodihnite

Dintre virtuți, fidelitatea (ori credincioșia, cum îi spun de preferință po­porul și scriitorii români) e mai pu­țin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credință unui om, unei cauze, unui prin­cipiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întot­deauna loial și devotat și oricând gata a-i veniîn ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial și personal chiar față de o abstracțiune: o stator­nicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăți demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine și la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restriște, la mari primejdii, în mlaștină și pe grohotiș, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credin­ță nu mai crede în el însuși ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viață, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuși, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruința, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză și stâlp de înțelepciune, to­iag, cetate întărită, lumină, înger păzitor. 

Nicolae Steinhardt, Monologul polifonic

 

Mai degrabă să întâlnești o ursoaică lipsită de puii ei, decât un nebun în nebunia lui. Cel ce răsplătește cu rău pentru bine nu va vedea depărtându-se nenorocirea din casa lui. Începutul unei certe e ca slobozirea apei (dintr-un izvor); înainte de a se aprinde, dă-te la o parte!

Pildele lui Solomon, XVII, 12-14

 

Liniștea, tăcerea și rugăciunea duc re­pede mintea spre îndreptare. După cum este cu neputință să-ți vezi fața într-o apă tulbure, chiar dacă este foarte frumoa­să, tot astfel și sufletul, fără tăcere, liniște și mul­tă înfrânare nu-și poate vedea păcatele și nu se poate mântui.    Dacă L-am căuta pe Domnul cu osteneală, prin mijlocirea faptelor bune, El ni se va arăta. Åži dacă vom petrece în liniște, El va petrece cu noi.

Matericul,Cuvintele sfintelor femei nevoitoare culese de Avva Sinaia pentru cinstita monahie Teodora, 92 & 70

 

Dacă la Întrupare mascu­linul participă prin tă­cerea sa în persoana Sfântului Iosif („Cuvânt, fiu adoptiv al tăcerii”), femeia, dimpotrivă, ros­tește fiat pentru noi toți. Fiat-ului creator al Tatălui îi răspunde sme­ritul fiat - fie mie - al „roabei lui Dumnezeu”. Acest fiat este temeiul omenesc indispensabil al Întrupării, da-ul liber al omenirii rostit prin gura Mariei: da, îmi doresc mântuirea, sunt însetat de Izbăvitorul meu. Hris­tos n-ar fi putut lua trupul și sânge­le omenesc dacă omenirea - Maria - nu I le-ar fi dat în mod liber, dar, ofrandă pură.

În ajunul Crăciunului, Biserica înalță cântarea: „Ce vom aduce Å¢ie, Hristoase?... Fiecare din făpturile cele zidite mulțumire aduce Å¢ie: în­gerii cântarea, cerurile steaua; ma­gii darurile; păstorii minunarea; pă­mântul peștera; pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioara”. De aceea, în evlavia ortodoxă, Theotokos (Maica lui Dumnezeu) ținându-L în brațe pe Pruncul Iisus (și nu, de pildă, Simeon) este, neîndoielnic, icoana Întrupării, treapta ultimă a comuniunii dintre Dumnezeu și om, locul de întâlnire al celor două fiat-uri.

Omul Iisus n-a cunoscut tată omenesc, dar Åži-a cunoscut Maica; raportul Său este fiu-mamă, legătura Lui cu omenirea s-a făcut prin ma­ternitate. Biserica răsăriteană se apleacă asupra cuvântului adresat de Domnul lui Ioan: „Iată mama ta!” și vede aici împlinirea Evei: Maria este „Mama celor vii”, chipul Bisericii ca acoperământ matern. Rugătoare, ea este rugăciunea Bisericii.

Paul Evdokimov, Taina iubirii

 

Selecția textelor: Daniel Chira, Londra