TREBUIE SĂ ŞTII SĂ MORI ŞI SĂ ÎNVIEZI ÎN FIECARE ZI,PENTRU CĂ VIATĂ ÎNSEAMNĂ MOARTE CONTINUĂ (II)

publicat in Interviu - Pe cărările credinței pe 1 Decembrie 2010, 12:54

INTERVIU CU PREACUVIOSUL PĂRINTE ARHIMANDRIT ARSENIE PAPACIOC DE LA MĂNĂSTIREA „SFÂNTA MARIA” DIN TECHIRGHIOL - CONSTANŢA,CU PRILEJUL ÎMPLINIRII A 95 DE ANI DE VIAŢĂ, 15 AUGUST 2009. https://apostolia.eu/index.php/dating-sites-credentials/ | https://apostolia.eu/index.php/best-dating-app-for-indian-in-canada/ | why do online dating sites fail | hinge dating and relationship app | https://apostolia.eu/index.php/dating-site-for-cigarette-smokers/

STELIAN GOMBOŞ: Preacuvioase Părinte Arsenie, despre anii pe care i-aţi pe­trecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?

PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC:

Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n-ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poate să înţeleagă cine­va din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m-a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. In pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite aşa, stânga-dreapta. Are privirea directă. In pădure copacii îl păcălesc, el crede c-ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate anima­lele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lu­pii dar toţi se temeau, chiar lupii ăştia obra­znici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile, însă, fără discuţie, trebuie să recu­nosc - nu ştiu în ce măsură puteţi să mă-nţelegeţi - că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oa­menilor care n-au trăit cât de cât, cu mare dăruire mântuirea vieţii lor. Este greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime... Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu.

Imi amintesc multe: zăpadă, la un mo­ment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi şi noapte. S-a acoperit orice cărare, ori­ce drum. Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pân­deau căprioarele ce veneau să se adape. Dareram şi eu tot o capră, ştiţi    Tot aveamnevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată

când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit! Sunt mul­te lucruri! Cum să exemplific, cum să le ma­terializez? M-am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de sme­renie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n-o duci.

 

S.G.: Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?

P.A.P.: Acum, vă daţi seama, în închi­soare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. In pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se te­mea de El. Puteai să-l ţii pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea.

Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu-i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m-ai făcut, Tu mă iei”. Ne-a creat singuri numai pentru El, nu şi pen­tru dracul, pentru patimi.

Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre. Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani, împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine.

Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m-am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete... sentimente omeneşti... muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le-au făcut, nu cum le-au spovedit. Şi vroiau să le spovedească, dar nu mai puteau. înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să-i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte şi intrau într-un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul.” Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într-o zi?” Nu într-o zi, într-o clipă poţi să faci mult! Că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are ne­voie de inima noastră. Şi putem să I-o dăm într-o clipă.

 

S.G.: Dacă le spunem tinerilor că „nu este bine să aibă legături trupeşti înainte de căsătorie” unii încep să râdă şi să zică: ,,ei, asta era acum o sută de ani”. în aceste condiţii, ce le puteţi spune acestor tineri?

P.A.P.: Aici să fie foarte atenţi părinţii duhovnici! Să nu fie de partea lor când zic: „mi-a spus părintele cutare că pot să.” Şi în acest fel ei îşi susţin punctul lor de vede­re erotic. Au nevoie de un sprijin, de un cuvânt, de girul unui cleric. înţelegeţi? Nu stăm de vorbă. Uite, eu chiar azi am avut o discuţie: i-a spus doctorul la o tânără că, dacă păstrează sarcina, moare sigur. Eu i-am zis: „mori pe datoria supremă de mamă, că te-aşteaptă viaţa veşnică, fericită”. „Asta n-o fac, nu se poate”, a răspuns. Vedeţi, vroia să facă avort cu aprobarea unui cleric, dacă se poate unul cu nume şi renume. Nu! Doctorii n-au nicio autoritate; ei vor să trăieşti aici, dar eu vreau să trăieşti dincolo, în veşnicie. Va să zică, avem ce să le spunem. Să trăiască creştineşte! Vreau să vă spun că nu-i de glumă dacă nu te-astâmperi. Se pot întâmpla lucruri îngrozitoare, de nedescris, cum am chiar acum un caz. Vrei, nu vrei, trăieşte viaţa aşa cum a ordonat-o Dumnezeu şi cum o propovăduieşte Biserica şi gata. Cei care nu se luptă cu patimile nu cunosc bucuria biruinţei duhovniceşti. Nu o cunosc. Acum nu-i un alt Iisus Hristos, deosebit de Cel din vechime. Nu putem să schimbăm învăţătura lui Dumnezeu după cum ne convine. Acelaşi Hristos, cu întregimea învăţăturii Lui, rămâne peste toate veacurile.

 

S.G.: Din punct de vedere duhovnicesc, cum vedeţi viitorul ţării noastre?

P.A.P.: Este o întrebare îndrăzneaţă şi o să fie un răspuns sfios. Eu, personal, judec după inima mea, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-l poate da de­cât Ţara Românească în lume, cândva. Consider că în România este cea mai adecvată viaţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere economic numaide­cât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Şi, asta contează: că Dumnezeu rabdă, rabdă dar şi înainte apucă. Şi noi, care vedem lucrurile acestea, la întrebarea asta îndrăzneaţă răspundem: suntem români şi cum să nu văd o fericire pentru ţara mea? Nu pentru că-i ţara mea, ci pentru că sunt într-un cadru adecvat Scripturii. Chiar dacăexistă şi căderi, Scriptura este trăită de români. Românul înţelege de ce-ai întins mâna. In Occident nu se mai pune problema în acelaşi duh. Acolo sunt anumite raţionamente, este o goană după bani, este o altă lume. Să trăiască, n-am nimic de zis. Ii înţelegem. Dar asta nu trebuie să ne interzică să spunem adevărul. O mare misiune duhovnicească va avea România. Asta-i părerea mea. Trăim sau nu trăim, dar vom vedea că aşa este.

 

S.G.: Dacă ar fi să le adresaţi acum un sfat, un cuvânt tinerilor, ce le-aţi spune?

P.A.P.: Uite ce le spun: tinerilor, daţi-mi mie tinereţea voastră dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea. Acesta este răspunsul.

 

S.G.: Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte frumos, Preacuvioase Părinte Arhimandrit, dorindu-vă să aveţi parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceştii...

 

Interviu realizat de Stelian Gomboş, Bucureşti