publicat in Interviu - Pe cărările credinței pe 1 Octombrie 2009, 23:28
Cum să îndrăznesc să vă adresez un cuvânt? Nu este generația mea una din cele care v-a lăsat moștenire o lume de-a dreptul falimentară? Nu este ea, pe bună dreptate, discreditată pentru a mai putea da lecții? Căci de-acum înainte umanitatea va trebui să lupte pentru supraviețuire. „No future” („Nici un viitor”) vedem scris pe ziduri. Nu e vorba de a avea o atitudine fatalistă ci mai degrabă de a crede că am intrat, cel puțin, într-o perioadă de mari frământări. Unii ar vorbi chiar de o corabie care se scufundă. În orice caz, pământul nostru este puternic amenințat și, fără nicio îndoială, locuitorii lui vor suferi sau poate chiar vor pieri.
Nu despre o nouă convingere o să vă povestesc acum. Deja acum mai bine de cincizeci de ani, mi s-a dăruit să-mi dau seama de impostura civilizației noastre. La optsprezece ani am plecat din sânul familiei pentru a duce o altă viață și am făcut acest pas neștiind deloc ce îmi va rezerva aceasta. Abia cincisprezece ani mai târziu am ales viața monahală. Pot să spun că nu am regretat niciodată această ruptură pe care am făcut-o în anii adolescenței. Timpul n-a făcut altceva decât să-mi confirme alegerea. Astăzi îmi dau seama, cu spaimă, că evoluția societății noastre corespunde mult prea bine previziunilor celor mai sumbre ale mult prea puținilor „profeți” ai secolului trecut care ne avertizau deja despre catastrofa ce urma să vină.
Mărturia mea nu e o invitație la viața monahală, chiar dacă eu cred că aceasta, trăită în mod serios, este mai în măsură decât oricare alta să răspundă provocărilor epocii noastre. Aș vrea numai să trag un semnal de alarmă în ceea ce privește greutatea vremurilor pe care le trăim și de a vă invita, în numele chemării voastre creștine, să-i faceți față dedicându-vă cu toată ființa voastră adevărului care, pentru noi, cei care credem, este Iisus Hristos.
A face față cui? Dezlănțuirii răului și minciunii, destrăbălării corupătoare de suflete care târăște societatea noastră către prăpastie.
Cum să răspundem acestei provocări infernale? În primul rând având o poziție clară. Evanghelia Stăpânului nostru ceresc este foarte clară: „Sunteți în lume, dar nu sunteți din lume.” Scurt și cuprinzător.
Desigur și pe bună dreptate, tinerii sunt chemați să se angajeze cu generozitate în tot felul de cauze nobile, printre care se numără și slujirea Bisericii. Dar cum să ajungă să o facă cu integritate și dreaptă socotință? Păzindu-se de duhul lumesc! Cu o oarecare detașare, luând o anumită distanță, pentru a dobândi o judecată liberă, nealterată și critică, pentru a se menține în stare de trezvie, verticali și lucizi. Åži cum să fie în stare de acest lucru? Iubind pe Dumnezeu și iubind oamenii! Cel care iubește pe Dumnezeu și care are milă pentru oameni nu poate să iubească minciuna. Nu poate deci iubi lumea care „zace sub puterea Celui Rău” (1 Ioan 5, 19), cel ce „de la început a fost ucigător de oameni și nu a rămas întru adevăr”-ul mărturiei lui Iisus (Ioan 8, 44).
Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească concret felul de a nu fi din lume. E o temă de gândire și de dicuții interesante. Ceea ce e sigur este că un următor al lui Iisus Hristos care vrea să fie consecvent nu poate gândi la fel ca toată lumea, nu poate iubi ceea ce toată lumea iubește, nici nu poate să se conformeze criteriilor dictate de către lume. „Dacă sarea-și va pierde gustul, de nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară.” Atunci când creștinul își pierde menirea sa, aceea de a fi sfânt, în sensul biblic al cuvântului (deosebit, pus de-o parte) așa cum Tatăl cel ceresc este sfânt, atunci când nu va mai avea în el Duhul lui Hristos, atunci va fi, pe bună dreptate, respins si disprețuit. Această temă a raportului creștinului față de lume este prea vastă pentru a o continua acum, dar ea este, fără îndoială, fundamentală! Å¢ine de fiecare din noi să se aplece asupra ei cu sinceritate și curaj, plecând de la Sfânta Scriptură, de la mărturia sfinților părinți și a tuturor celor care s-au sfințit.
Nu știu cum aș putea mai bine să-mi închei acest scurt răvaș decât dându-i cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit: „V-am scris vouă, tinerilor, pentru că sunteți tari și cuvântul lui Dumnezeu rămâne-ntru voi și pe Cel Rău l-ați biruit. Nu iubiți lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este-n el; pentru că tot ceea ce este în lume –pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții – nu sunt de la Tatăl, ci din lume sunt. Åži lumea trece, și pofta ei; dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2, 14-17).
Arhimandritul Jacob