O săptămână din viaÅ£a unor tineri - tabăra Nepsis, Alba 2009
publicat in Asociația Nepsis pe 1 Octombrie 2009, 18:02
„De 57 de ani port rasa calugărească [...] În tot acest timp, mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranÅ£ă, ci totdeauna simÅ£eam în jurul meu ameninÅ£ări sau cel puÅ£in atitudini ostile. Orice încep să fac, chiar ÅŸi cel mai mic lucru, întâlnesc piedici de netrecut. PorÅ£ile lumii acesteia, aproape toate, îmi sunt închise. Am îmbătrânit ÅŸi nu am înÅ£eles sensul tuturor acestor încercări; astfel, sunt acestea semnul mâniei lui Dumnezeu pentru mine, cel păcătos sau altceva se întâmplă? L-am rugat de nenumărate ori pe Dumnezeu să-mi descopere de ce merg lucrurile aÅŸa, dar Dumnezeu îmi răspunde încontinuu cu... tăcere.” (dintr-o scrisoare a părintelui Sofronie Saharov către o persoană din Cipru - Scrisoarea a fost scrisă în 1984 ÅŸi se află în arhiva Mitropolitului Atanasie din Limassol, Cipru)
Cuvintele acestea au ajuns la noi într-o seară, citite de către ieromonahul Luca la lumina unei lanterne, sub un măr din Cetea. Acolo a organizat asociaÅ£ia Nepsis tradiÅ£ionalul, de acum, pelerinaj de vară, care anul acesta s-a „transformat”în tabără. Între 23 ÅŸi 29 august, 25 de tineri români ÅŸi francezi, însoÅ£iÅ£i de părintele Iulian Nistea, au fost găzduiÅ£i de către tinerii din asociaÅ£ia „TroiÅ£a Cetii”.
A fost o săptămână de vacanÅ£ă; de dormit la cort sau în cabana fără lumină electrică; de jucat volei; de făcut mâncare la sobă afară, spălat la râu ÅŸi respirat aer curat; de odihnă în iarbă ÅŸi stat la soare; de drumeÅ£ii fie scurte, la cascadele din apropiere, cunoscute sub numele de Băile Romane, fie mai lungi, ca urcuÅŸul pe Piatra Cetii; de cântări ÅŸi poveÅŸti în jurul focului; de ascultat glume spuse de foÅŸti membri ai trupei de „montaniarzi”din care făceau parte ÅŸi cei doi părinÅ£i în urmă cu mulÅ£i ani; de voie bună.
A fost o săptămână de rugăciune: a fiecăruia în parte, conform rânduielii sale, dar ÅŸi a tuturor împreună, în fiecare dimineaÅ£ă sau înainte ÅŸi după mese; cu o Sfântă Liturghie de noapte, într-o zi obiÅŸnuită de peste săptămână, care ne-a făcut să ne gândim la Muntele Athos, unde părintele Luca a trăit timp de câÅ£iva ani; o săptămână încununată de sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul.
A fost o săptămână de întâlniri între oameni care trăiesc ortodoxia în medii diferite: francezi, români - din străinătate sau din Å£ară ÅŸi, bineînÅ£eles, gazdele de la Cetea. Printre ei, studenÅ£i, tineri intraÅ£i în câmpul muncii, căsătoriÅ£i sau necăsătoriÅ£i. Fiecare cu povestea, căutările, întrebările ÅŸi drumul lui către Dumnezeu... Câteodată mărturisite, dar de cele mai multe ori doar întrezărite printre activităÅ£ile fiecărei zile sau cuvintele schimbate... Datorită mărturiilor părinÅ£ilor Iulian ÅŸi Luca, am putea spune că ne-am întâlnit ÅŸi cu părinÅ£ii Teofil BraÅŸoveanul, Sofronie de la Essex, Paisie Aghioritul, Teofil Pârâian sau cu maica Gavrilia.
A fost o săptămână de discuÅ£ii duhovniceÅŸti inedite ÅŸi pline de tâlc, legate de ceea ce trăim în fiecare zi. Cuvintele părintelui Sofronie, citate mai sus, ne-au făcut să ne dăm seama că prea adesea explicăm suferinÅ£e inexplicabile, că facem abuz de cuvinte – fie acuzându-L pe Dumnezeu de ceea ce ni se întâmplă, fie, dimpotrivă, jucând rolul avocatului lui Dumnezeu ÅŸi vorbind cu prea mare uÅŸurinÅ£ă de voia Sa, de pedepse ÅŸi rânduieli divine. Cât de puÅ£in înÅ£elegem ÅŸi cât de mult putem greÅŸi dând verdicte în ceea ce priveÅŸte situaÅ£iile concrete trăite de noi sau cunoscuÅ£ii noÅŸtri! Părintele Sofronie însuÅŸi mărturiseÅŸte, în scrisoarea deja citată, că „nu sunt în măsură să dau o explicaÅ£ie dramaticei încercări prin care treceÅ£i. Însă, vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre cu iubire ÅŸi cu durere [...] Astfel tace Dumnezeu, tăcem ÅŸi noi.”Tăcerea aceasta nu e nidecum indiferenÅ£ă sau resemnare faÅ£ă de ceea ce se întâmplă, căci, în cuvintele maicii Gavrilia, „atâta timp cât limba lui Dumnezeu este tăcerea, atunci ÅŸi limba iubirii este tăcerea.”[1]Iar, după cum tălmăcea părintele Luca, această tăcere înseamnă, printre altele, ÅŸi disponibilitatea de a asculta... Un lucru pe care am uitat să-l mai facem, noi care pretindem că înÅ£elegem judecăÅ£ile Domnului ÅŸi suntem oricând gata sa-i copleÅŸim cu discursuri pe cei din preajma noastră. Foarte rar găsim timp să ascultăm, căci suntem atât de ocupaÅ£i să ne „aranjăm viaÅ£a”, să ne „realizăm”personal, profesional, ba chiar ÅŸi duhovniceÅŸte. În loc să ne oglindim în Hristos, începem să ne comparăm unul cu celălalt, ajungând să ne mândrim cu realizările care ne plasează deasupra celorlalÅ£i, uitând că nimeni nu e de neînlocuit - alt gând drag maicii Gavrilia. Tot din cauza acestei comparaÅ£ii, ne mâhnim din cauza neîmplinirilor, uitând că „fiecare om este cu desăvârÅŸire diferit de oricare altul”[2], că fiecare din noi e unic în faÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi că El „a prevăzut pentru fiecare [...] o cale roditoare în fapte de sfinÅ£enie.”[3]Astfel, pentru că toÅ£i vrem cam aceleaÅŸi lucruri, fără să ne dăm seama intrăm într-un fel de competiÅ£ie cu cei din jurul nostru ÅŸi atunci începem să-i tragem în jos pe vecinii noÅŸtri, efectul final fiind căderea tuturor, a noastră ÅŸi a lor; acest lucru ne-a fost ilustrat prin intermediul unui joc simplu, dar grăitor, cu câteva momente înainte de plecare.
A fost o săptămână de viaÅ£ă în comuniune... Unii au trăit emoÅ£ii puternice, alÅ£ii o bucurie lină, alÅ£ii o tulburare care ajută la descoperirea de sine însuÅŸi, alÅ£ii pur ÅŸi simplu s-au odihnit! Nădăjduim că ne-am întors cu toÅ£ii la viaÅ£a cotidiană cu năzuinÅ£a de a ne apropia de Dumnezeu în gând ÅŸi în faptă, luând-o de la capăt „în fiecare zi”(Luca 9,23), începând cu lucrurile cele mai mici ÅŸi aparent nesemnificative, dar care adeseori ne definesc felul de a trăi. Åži astfel „să începem [...], în rugăciune arzătoare, să ne dăruim în întregime lui Hristos, ViaÅ£a vieÅ£ii noastre.”[4]
Bogdan Grecu