Nepsis în vizită la Asociația Tinerilor Ortodocși Români din Germania (ATORG)

Nu e ușor să fii credincios, nu e ușor să știi ce înseamnă să fii credincios și, cu atât mai mult, nu e ușor să te porți ca și om credincios. Deși lucrurile sunt foarte simple, poate că tocmai în simplitatea lor constă greutatea.

Preasfințitul Sofian, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei

Credința nu este ce crezi tu despre ceea ce crezi că tu crezi, ci să te pui în mâna lui Dumnezeu ca să vezi cât crede Dumnezeu din ceea ce crezi tu: a-ți măsura tot timpul credința cu spusa lui Dumnezeu, a-ți cotrola fundamentul evanghelic al credinței.[...] Între realismul cunoașterii lui Dumnezeu și al apropierii în credință de El și părerea noastră că Dumnezeu ar fi în jurul nostru, diferența este uneori foarte mare.

Părintele Constantin Necula

La întâlnirea ATORG din 15-17 octombrie 2010, desfășurată la Falkenstein, în Bavaria, pe lângă cei 80 de tineri veniți din Germania și Austria, au participat și câțiva tineri din Nepsis. Au venit pentru a-l asculta pe părintele Constantin Necula, dar și pentru a se întâlni cu tinerii ortodocși români din Germania și a da „mărturie prin prietenie” (cum bine spune motto-ul filialei ATORG din München). Această prietenie a început de fapt în Postul Mare din acest an, când un mic grup ATORG a participat la o activitate Nepsis la Paris[i] și s-a continuat la Congresul Nepsis din septembrie, la Roma. Acolo, Înaltpreasfințitul Iosif le-a propus tinerilor veniți din Germania să se gândească la o colaborare mai strânsă, astfel încât tinerii din cele două mitropolii ortodoxe românești din vestul Europei să poată beneficia de cât mai multe activități organizate pentru ei, să se cunoască și să se întărească unii pe alții și - de ce nu? - să învețe unii de la alții.

Comentariu: „Grupul Nepsis” împreună cu Preasfințitul Sofian și părintele Constantin Necula

Iar prima „lecție” am primit-o chiar de la organizatorii întâlnirii de la Falkenstein, care au pus mult suflet în tot ceea ce au făcut și i-au primit pe toți participanții cu bucurie și naturalețe. Åži, pentru că „fapta bună, ca să fie bună, trebuie să fie învăluită în smerenie”[ii], din atitudinea gazdelor noastre a lipsit orice fel de triumfalism sau încercare de a „ieși în evidență”. Personal, am remarcat sincronizarea între cei implicați în echipa de organizare, dorința lor discretă de a fi de folos în Biserică, firescul în relația cu îndrumătorul lor, Preasfințitul Sofian. Aș spune că aceasta a fost „strategia” prin care s-a reușit crearea unui cadru în care toți participanții să se simtă în largul lor. Sfânta Liturghie, conversațiile cu preoții prezenți, discuțiile pe grupuri, mesele luate împreună, vorbele schimbate la o cană de ceai, plimbarea prin Regensburg au fost tot atâtea prilejuri de întâlniri între persoane.

Comentariu: „Nepticii” la taifas cu părintele Constantin. 

Tema propusă spre discuție a invitat la dezbateri despre granița dintre credință și necredință, despre diferența dintre credință și superstiție, despre relațiile între „credincioși” și „necredincioși”. Părintele Constantin a fost „solistul”: „Toată lumea crede că dacă te îndoiești ești în afara Bisericii.[ ...] Dom’le, mi-e greu să cred, dar când m-am lămurit sunt de nezdruncinat în credința asta! Dar până nu-mi lămuresc rațional lucrurile la care inima mă aruncă nu pot să zic în gura mare «chiar cred în treaba aceasta.» [...] Pocăința este legată de îndoială și de ieșirea din îndoială. Doar când ești convins că Dumnezeu care-i înaintea ta e un Dumnezeu viu, abia atunci te comporți știind sigur că Dumnezeu nu poate fi fentat.[ ...] Credința înseamnă război împotriva mediocrității, în primul rând a propriei noastre mediocrități.”

„Există o formă de «animalizare» a necredinței noastre, a îndoielilor noastre: devenim nervoși, iritați, «n-a ieșit cum vreau eu». Ne rugăm «Facă-se Doamne voia Ta... de-ar fi trei sferturi dintr-a mea.» Deși uneori exact sfertul pe care nu-l face Dumnezeu ca noi nu ne convine. Suntem tot timpul în această zbatere și... este firesc. Pentru că Trupul lui Dumnezeu, [Biserica], e un trup dinamic, nu e un trup adormit, de somnolenți. Poziția noastră în picioare în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie arată dinamismul Bisericii noastre, arată că Biserica merge înainte pe baza credinței, dar e o credință care se aprinde și funcționează pe baza îndoielii. Toată lumea, când le spunem că ne îndoim de o treabă sare: «Păcătos, e păcătos că se îndoiește!» Ușor! Ușor! Păcătoșenia nu e să te îndoiești. Păcătoșenia e să nu vezi dincolo de îndoiala ta răspunsul lui Dumnezeu, care este credința. Devreme ce credința e darul lui Dumnezeu, înseamnă că ea e răspunsul lui Dumnezeu la îndoiala mea proprie. De aceea e greu să cerți necredincioșii, pentru că ei sunt lipsiți de un dar al lui Dumnezeu. Pot să-i cert că n-au darul lui Dumnezeu? Nu, dar pot să-i cert pentru că nu sunt dispuși să-l primească pentru că Hristos tot timpul revarsă dragostea și bucuria Sa către toți.”

Din cuvântul părintelui Constantin Necula

Acestea sunt doar câteva dintre de vorbele de duh pe care le-am auzit la Falkenstein. Ca să înțelegem cu adevărat ce a fost acolo, ar trebui să transcriem întreaga conferință. Åži chiar și așa, tot ar fi greu, căci cuvântul scris nu poate surprinde veselia și umorul părintelui, nici expresivitatea gesturilor și nici farmecul istorisilor sale. „Creștinismu-i viață, nu-i gheață!” Aceste cuvinte  ale părintelui Serafim Popescu de la Sâmbăta ne-au fost reaminitite de Preasfințitul Sofian, care a continuat: „Din păcate însă, pentru cei mai mulți e un fel de gheață sau un fel de răceală din care-i tare greu să ieși, dar din care părintele Constantin a încercat să ne scoată un pic.”      

Un pic mai mult, aș spune eu, având în vedere dialogul la care părintele ne-a provocat: „Dorința mea sinceră e să vorbim împreună, să vă cunoașteți mai bine, să vă puneți întrebări în comun, pentru că lumea modernă are prea multe răspunsuri «deștepte» și prea puține întrebări realiste și-atunci aș vrea să învățați să puneți întrebările cumsecade, pentru că răspunsurile vin întotdeauna de la Dumnezeu.”

Așa cum participanții au fost foarte diferiți (ca vârstă, studii, profesie), la fel de variate au fost și luările lor de poziție. Unii doar au așteptat să primească cuvânt, alții au îndrăznit să pună întrebări incomode, iar alții au avut ceva de spus despre fiecare subiect pus în discuție. Unele intervenții - ca cele ce exprimau dorința de înțelegere a ceea ce credem și de a acționa în viața de zi cu zi conform credinței noastre - au adus bucurie. Altele - ca ignorarea citirii Bibliei și înverșunarea cu care justificăm acest lucru - ne-au arătat ce departe suntem de a ne da seama că „Biblia nu este dată doar ca să ne informeze ci și ca să ne transformeze, adică să ne transforme”[iii]; că citirea ei ne poate ajuta să ne vedem așa cum suntem și să ne angajăm pe lungul drum pe care-l mai avem de parcurs până a-L cunoaște pe Dumnezeu așa cum El este.

Toate aceste lucruri au făcut ca întâlnirea ATORG de la Falkenstein să fie mai mult decât o „ieșire turistică” sau un „prilej de socializare”. Majoritatea „nepticilor” au călătorit ore bune pentru a ajunge acolo și s-au întors obosiți la casele lor. Însă, cred eu, nici unuia nu i-a părut rău; au plecat purtând în ei rugămintea părintelui Constantin:  „Niciodată în viața voastră să nu spuneți că sunteți credincioși. Vă rog să spuneți atât: nu sunt decât robul lui Dumnezeu care nădăjduiește din toată inima lui și cu toată dragostea lui pentru Dumnezeu că la sfârșit Dumnezeu îi va spune: «Bine slugă credincioasă, șezi de-a dreapta mea».”

A consemnat Bogdan Grecu, Belfast