Nu e uşor să fii credincios, nu e uşor să ştii ce înseamnă să fii credincios şi, cu atât mai mult, nu e uşor să te porţi ca şi om credincios. Deşi lucrurile sunt foarte simple, poate că tocmai în simplitatea lor constă greutatea.

Preasfinţitul Sofian, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei

Credinţa nu este ce crezi tu despre ceea ce crezi că tu crezi, ci să te pui în mâna lui Dumnezeu ca să vezi cât crede Dumnezeu din ceea ce crezi tu: a-ţi măsura tot timpul credinţa cu spusa lui Dumnezeu, a-ţi cotrola fundamentul evanghelic al credinţei.[...] Între realismul cunoaşterii lui Dumnezeu şi al apropierii în credinţă de El şi părerea noastră că Dumnezeu ar fi în jurul nostru, diferenţa este uneori foarte mare.

Părintele Constantin Necula

La întâlnirea ATORG din 15-17 octombrie 2010, desfăşurată la Falkenstein, în Bavaria, pe lângă cei 80 de tineri veniţi din Germania şi Austria, au participat şi câţiva tineri din Nepsis. Au venit pentru a-l asculta pe părintele Constantin Necula, dar şi pentru a se întâlni cu tinerii ortodocşi români din Germania şi a da „mărturie prin prietenie” (cum bine spune motto-ul filialei ATORG din München). Această prietenie a început de fapt în Postul Mare din acest an, când un mic grup ATORG a participat la o activitate Nepsis la Paris[i] şi s-a continuat la Congresul Nepsis din septembrie, la Roma. Acolo, Înaltpreasfinţitul Iosif le-a propus tinerilor veniţi din Germania să se gândească la o colaborare mai strânsă, astfel încât tinerii din cele două mitropolii ortodoxe româneşti din vestul Europei să poată beneficia de cât mai multe activităţi organizate pentru ei, să se cunoască şi să se întărească unii pe alţii şi - de ce nu? - să înveţe unii de la alţii.

Comentariu: „Grupul Nepsis” împreună cu Preasfinţitul Sofian şi părintele Constantin Necula

Iar prima „lecţie” am primit-o chiar de la organizatorii întâlnirii de la Falkenstein, care au pus mult suflet în tot ceea ce au făcut şi i-au primit pe toţi participanţii cu bucurie şi naturaleţe. Şi, pentru că „fapta bună, ca să fie bună, trebuie să fie învăluită în smerenie”[ii], din atitudinea gazdelor noastre a lipsit orice fel de triumfalism sau încercare de a „ieşi în evidenţă”. Personal, am remarcat sincronizarea între cei implicaţi în echipa de organizare, dorinţa lor discretă de a fi de folos în Biserică, firescul în relaţia cu îndrumătorul lor, Preasfinţitul Sofian. Aş spune că aceasta a fost „strategia” prin care s-a reuşit crearea unui cadru în care toţi participanţii să se simtă în largul lor. Sfânta Liturghie, conversaţiile cu preoţii prezenţi, discuţiile pe grupuri, mesele luate împreună, vorbele schimbate la o cană de ceai, plimbarea prin Regensburg au fost tot atâtea prilejuri de întâlniri între persoane.

Comentariu: „Nepticii” la taifas cu părintele Constantin. 

Tema propusă spre discuţie a invitat la dezbateri despre graniţa dintre credinţă şi necredinţă, despre diferenţa dintre credinţă şi superstiţie, despre relaţiile între „credincioşi” şi „necredincioşi”. Părintele Constantin a fost „solistul”: „Toată lumea crede că dacă te îndoieşti eşti în afara Bisericii.[ ...] Dom’le, mi-e greu să cred, dar când m-am lămurit sunt de nezdruncinat în credinţa asta! Dar până nu-mi lămuresc raţional lucrurile la care inima mă aruncă nu pot să zic în gura mare «chiar cred în treaba aceasta.» [...] Pocăinţa este legată de îndoială şi de ieşirea din îndoială. Doar când eşti convins că Dumnezeu care-i înaintea ta e un Dumnezeu viu, abia atunci te comporţi ştiind sigur că Dumnezeu nu poate fi fentat.[ ...] Credinţa înseamnă război împotriva mediocrităţii, în primul rând a propriei noastre mediocrităţi.”

„Există o formă de «animalizare» a necredinţei noastre, a îndoielilor noastre: devenim nervoşi, iritaţi, «n-a ieşit cum vreau eu». Ne rugăm «Facă-se Doamne voia Ta... de-ar fi trei sferturi dintr-a mea.» Deşi uneori exact sfertul pe care nu-l face Dumnezeu ca noi nu ne convine. Suntem tot timpul în această zbatere şi... este firesc. Pentru că Trupul lui Dumnezeu, [Biserica], e un trup dinamic, nu e un trup adormit, de somnolenţi. Poziţia noastră în picioare în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie arată dinamismul Bisericii noastre, arată că Biserica merge înainte pe baza credinţei, dar e o credinţă care se aprinde şi funcţionează pe baza îndoielii. Toată lumea, când le spunem că ne îndoim de o treabă sare: «Păcătos, e păcătos că se îndoieşte!» Uşor! Uşor! Păcătoşenia nu e să te îndoieşti. Păcătoşenia e să nu vezi dincolo de îndoiala ta răspunsul lui Dumnezeu, care este credinţa. Devreme ce credinţa e darul lui Dumnezeu, înseamnă că ea e răspunsul lui Dumnezeu la îndoiala mea proprie. De aceea e greu să cerţi necredincioşii, pentru că ei sunt lipsiţi de un dar al lui Dumnezeu. Pot să-i cert că n-au darul lui Dumnezeu? Nu, dar pot să-i cert pentru că nu sunt dispuşi să-l primească pentru că Hristos tot timpul revarsă dragostea şi bucuria Sa către toţi.”

Din cuvântul părintelui Constantin Necula

Acestea sunt doar câteva dintre de vorbele de duh pe care le-am auzit la Falkenstein. Ca să înţelegem cu adevărat ce a fost acolo, ar trebui să transcriem întreaga conferinţă. Şi chiar şi aşa, tot ar fi greu, căci cuvântul scris nu poate surprinde veselia şi umorul părintelui, nici expresivitatea gesturilor şi nici farmecul istorisilor sale. „Creştinismu-i viaţă, nu-i gheaţă!” Aceste cuvinte  ale părintelui Serafim Popescu de la Sâmbăta ne-au fost reaminitite de Preasfinţitul Sofian, care a continuat: „Din păcate însă, pentru cei mai mulţi e un fel de gheaţă sau un fel de răceală din care-i tare greu să ieşi, dar din care părintele Constantin a încercat să ne scoată un pic.”      

Un pic mai mult, aş spune eu, având în vedere dialogul la care părintele ne-a provocat: „Dorinţa mea sinceră e să vorbim împreună, să vă cunoaşteţi mai bine, să vă puneţi întrebări în comun, pentru că lumea modernă are prea multe răspunsuri «deştepte» şi prea puţine întrebări realiste şi-atunci aş vrea să învăţaţi să puneţi întrebările cumsecade, pentru că răspunsurile vin întotdeauna de la Dumnezeu.”

Aşa cum participanţii au fost foarte diferiţi (ca vârstă, studii, profesie), la fel de variate au fost şi luările lor de poziţie. Unii doar au aşteptat să primească cuvânt, alţii au îndrăznit să pună întrebări incomode, iar alţii au avut ceva de spus despre fiecare subiect pus în discuţie. Unele intervenţii - ca cele ce exprimau dorinţa de înţelegere a ceea ce credem şi de a acţiona în viaţa de zi cu zi conform credinţei noastre - au adus bucurie. Altele - ca ignorarea citirii Bibliei şi înverşunarea cu care justificăm acest lucru - ne-au arătat ce departe suntem de a ne da seama că „Biblia nu este dată doar ca să ne informeze ci şi ca să ne transformeze, adică să ne transforme”[iii]; că citirea ei ne poate ajuta să ne vedem aşa cum suntem şi să ne angajăm pe lungul drum pe care-l mai avem de parcurs până a-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum El este.

Toate aceste lucruri au făcut ca întâlnirea ATORG de la Falkenstein să fie mai mult decât o „ieşire turistică” sau un „prilej de socializare”. Majoritatea „nepticilor” au călătorit ore bune pentru a ajunge acolo şi s-au întors obosiţi la casele lor. Însă, cred eu, nici unuia nu i-a părut rău; au plecat purtând în ei rugămintea părintelui Constantin:  „Niciodată în viaţa voastră să nu spuneţi că sunteţi credincioşi. Vă rog să spuneţi atât: nu sunt decât robul lui Dumnezeu care nădăjduieşte din toată inima lui şi cu toată dragostea lui pentru Dumnezeu că la sfârşit Dumnezeu îi va spune: «Bine slugă credincioasă, şezi de-a dreapta mea».”

A consemnat Bogdan Grecu, Belfast