NU JUDECAÅ¢I, CA SÄ‚ NU FIÅ¢I JUDECAÅ¢I (Matei 7,1) (II)

Sufletul tulburat ÅŸi întunecat de patimile omeneÅŸti – mânie, revoltă, trufie, lăcomie, invidie, ură – nu mai este capabil să primească lumina Duhului Sfânt, precum un om adormit care crede în cele văzute în vis, ÅŸi nu mai poate percepe lumina zilei. Tot ceea ce vedem ÅŸi simÅ£im în vis, bun sau rău, plăcut sau neplăcut, încântător sau înspăimântător ÅŸi toate cele ce ni se întâmplă, bune sau rele, sunt tot atât de iluzorii ÅŸi amăgitoare ca ÅŸi visul însuÅŸi. Tot aÅŸa, cel care crede în realitatea acestei lumi este aidoma unui om adormit, care îÅŸi închipuie că nălucirile văzute în vis sunt viaÅ£a reală, iluzie ce se va spulbera când se va fi trezit din somn: Cine îÅŸi va păstra viaÅ£a, o va pierde ÅŸi cine îÅŸi va pierde viaÅ£a pentru mine, va găsi-o (Mt. 10,39); Dacă vieÅ£uiÅ£i potrivit trupului, veÅ£i muri, iar dacă ucideÅ£i cu Duhul faptele trupului, veÅ£i fi vii. (Rom. 8,13)

AÅŸa cum omul care doarme este prizonierul visului său ÅŸi crede că vede atunci când este cufundat în întuneric, în acelaÅŸi fel, cel înrobit acestei lumi este orb faÅ£ă de lumina Duhului Sfânt: Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. AÅŸa încât, dacă lumina dintru tine este întuneric dar întunericul, cu atât mai mult! (Mt. 6,22-23)

Lumina pe care o vedem cu ochii trupeÅŸti este întuneric dacă ne lipseÅŸte lumina ce vine de la Dumnezeu, pe care nu o putem primi decât dacă ochii duhului nostru sunt sănătoÅŸi. CredinÅ£a care deschide ÅŸi vindecă ochii sufletului omenesc este singurul mijloc de a ne menÅ£ine cugetul treaz în acest vis amăgitor, individual ÅŸi colectiv, care este trecerea noastră prin această lume. Căci la fel ca ÅŸi visele nopÅ£ii, viaÅ£a noastră pământească nu este o iluzie ÅŸi o amăgire decât dacă o considerăm ca fiind o realitate în sine. Dar dacă o privim dintr-o perspectivă duhovnicească – singura dimensiune cu adevărat reală a persoanei ÅŸi existenÅ£ei noastre – ea devine, ca ÅŸi visele de peste noapte, o sursă importantă de informaÅ£ii asupra sufletului nostru ÅŸi un mod de cunoaÅŸtere ÅŸi de vindecare a bolilor noastre spirituale. AÅŸa cum nu există nicio diferenÅ£ă reală între omul adormit ÅŸi visele lui, chiar dacă acestea par a veni din afară, în acelaÅŸi fel, lucrurile ÅŸi persoanele care ne stârnesc interesul sau repulsia, admiraÅ£ia sau indignarea, laudele sau acuzaÅ£iile, întruchipează toate o anume parte a propriei noastre fiinÅ£e, fără de care nici nu le-am lua în seamă. Astfel încât, judecăÅ£ile noastre critice ÅŸi învinuirile adresate celorlalÅ£i, dau în vileag propriile noastre slăbiciuni ÅŸi infirmităÅ£i sufleteÅŸti ÅŸi ne osândesc în acelaÅŸi timp cu cei pe care îi osândim: Căci, cu judecata cu care judecaÅ£i veÅ£i fi judecaÅ£i. Și, cu măsura cu care măsuraÅ£i vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău ÅŸi de bârna din ochiul tău nu-Å£i dai seama? (Matei 7,2-3)

A-i acuza pe ceilalÅ£i este un procedeu comod ÅŸi la îndemâna oricui de a întreÅ£ine iluzia că răul vine întotdeauna de la altul ÅŸi din afară noastră, aÅŸa încât nu ne mai dăm osteneala să ne cercetăm pe noi înÅŸine ÅŸi să stârpim răul ce se află în noi: De ce îi osândim pe fraÅ£ii noÅŸtri? Pentru că nu ne străduim să ne cunoaÅŸtem pe noi înÅŸine. Cine este prins cu cercetarea ÅŸi cunoaÅŸterea de sine, acela n-are timp să ia seama la alÅ£ii. OsândeÅŸte-te pe tine însuÅ£i ÅŸi încetează a-i osândi pe ceilalÅ£i! ( Sf. Serafim de Sarov, ibidem)

Dacă împărăÅ£ia lui Hristos nu este din această lume (Ioan 18,36), nici vrăjmaÅŸul cu care avem de luptat nu este din lumea aceasta. El nu este nici om politic, nici un dictator, nici patronul nostru, nici concurentul nostru, nici marxist, nici catolic, nici musulman, nici arab, nici evreu, nici chinez… Chiar dacă poate lua o mie de înfăÅ£iÅŸări diferite, vrăjmaÅŸul nostru este întotdeuna acelaÅŸi ÅŸi nu se află altundeva decât în cugetul ÅŸi în inima noastră, căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtiÅŸagurile, mărturiile mincinoase, hulele. (Mt. 15,19)

Cel care-ÅŸi judecă semenii, socotindu-se superior acestora pentru că nu a săvârÅŸit nicio fărădelege vizibilă ÅŸi nicio încălcare a Codului Penal sau a moralei, este aidoma cărturarilor ÅŸi fariseilor care toate faptele lor le fac ca să fie priviÅ£i de oameni (Mt. 23,5) ÅŸi ca să aibă o bună imagine ÅŸi în propriii lor ochi: Fariseule orb, curăÅ£ă întâi lăuntrul paharului ÅŸi a blidului, ca să fie curat ÅŸi pe dinafară! Vai vouă, cărturarilor ÅŸi fariseilor făÅ£arnici, că semănaÅ£i cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înlăuntru însă sunt pline de oase de morÅ£i ÅŸi de toată necurăÅ£ia! AÅŸa ÅŸi voi, pe dinafară vă arătaÅ£i oamenilor drepÅ£i, înlăuntru însă sunteÅ£i plini de făÅ£ărnicie ÅŸi de fărădelege. (Mt. 23,26-27)

Cine poate pretinde că este fără de păcat, pentru a arunca cel dintâi piatra asupra semenului său?  Åži totuÅŸi o facem în fiecare zi ÅŸi de o sută de ori pe zi, de fiecare dată când, sub impulsul mâniei sau duÅŸmăniei vorbim de rău, învinuim ÅŸi condamnăm pe ceilalÅ£i. Atunci când suntem ispitiÅ£i să o facem, să luăm aminte la ceea ce se petrece în sufletul nostru ÅŸi această cercetare de sine va fi suficientă pentru a ne opri de a arunca piatra... Căci oricare ar fi pricina mâniei sau duÅŸmăniei noastre, simpla lor prezenÅ£ă în inima noastră este o dovadă că ne aflăm sub influenÅ£a vrăjmaÅŸului lui Dumnezeu ÅŸi deci nu suntem nicidecum vrednici de a-i judeca pe ceilalÅ£i. Dimpotrivă, cel care judecă, va fi judecat ÅŸi cel care osândeÅŸte, va fi osândit: Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă. (…) Iar cine-i va zice: nebunule! vrednic va fi de Gheena focului. (Mt. 5,22)

Mânia, duÅŸmănia ÅŸi ura sub toate formele ei – invidie, clevetire, voire de rău, etc. – sunt întotdeauna consecinÅ£a patimilor lumeÅŸti care ne tulbură sufletul ÅŸi ne macină inima: Vulpi locuiesc într-un suflet ranchiunos ÅŸi fiare sălbatice forfotesc în inima tulburată. (…) Gândurile celui mânios sunt pui de năpârcă (Mt. 3,7) ÅŸi ei mănâncă inima care le-a dat naÅŸtere. (Evagrie Ponticul, Despre mânie)

Cel care-ÅŸi priveÅŸte semenii cu ochii necruÅ£ători ai unui judecător ÅŸi acuzator, nu va cunoaÅŸte niciodată pacea, căci este el însuÅŸi chinuit de un duh necurat, care a pus stăpânire pe sufletul său: Un om irascibil este supus el însuÅŸi unei mari suferinÅ£e pricinuită de un duh rău. El este chinuit astfel din pricina trufiei sale. (Sf. Siluan, Despre pace)

De fiecare dată când îi judecăm pe ceilalÅ£i după propriile noastre idei ÅŸi preferinÅ£e, după interesele noastre personale ÅŸi propria noastră minte, uităm că vrăjmaÅŸul se află înlăuntrul nostru ÅŸi nu în faÅ£a noastră sau împrejur. Mândria ÅŸi voinÅ£a proprie care se substituie înÅ£elepciunii ÅŸi voinÅ£ei lui Dumnezeu, fără de care nu am îndrăzni să-i judecăm ÅŸi să-i osândim pe semenii noÅŸtri, ne fac să cădem în mrejele celui rău, care pune săpânire pe sufletul nostru folosindu-se de propria noastră voinÅ£ă. Smerenia, care este rezultatul firesc al unei bune cunoaÅŸteri de sine ÅŸi supunerea noastră voinÅ£ei lui Dumnezeu în orice împrejurare, sunt pavăza cea mai sigură împotriva atacurilor ÅŸi capacanelor celui rău: Dacă te lepezi de voinÅ£a proprie, ai biruit deja VrăjmaÅŸul ÅŸi vei obÅ£ine drept răsplată pacea sufletului. Dar dacă îÅ£i împlineÅŸti voinÅ£a proprie, tu eÅŸti cel învins de VrăjmaÅŸ ÅŸi mâhnirea îÅ£i va împovăra sufletul. (Sf. Siluan, ibidem)

Viorel Ștefăneanu, Paris