ÃŽmpăratul Constantin și epoca lui (270-337)

Împăratul Constantin a schimbat fața lumii : a restaurat imperiul roman și a făcut din el un imperiu creștin. Imperiul roman, care reușise să unifice toate teritoriile de la Gibraltar pâna la Eufrat, a dus pâna la capăt un proces de globalizare destul de asemănător cu cel pe care-l cunoaștem astăzi, cu riscul de a cunoaște o destabilizare profundă. Din 212, anul edictului lui Caracala, toți cei care trăiau în imperiu au obținut cetățenia romană. Pe nesimțite, structurile economice au evoluat, ceea ce era profitabil părții de răsărit a imperiului, în timp ce structurile administrative și juridice nu mai erau adaptate. Valorile tradiționale se prăbușeau : puțini mai erau încă satisfăcuți de vechile culte păgâne, și mulți se îndreptau spre tot felul de secte sau religii inițiatice, provenite mai ales din Orient (asemănător cu gustul de astăzi pentru neopăgânismul New Age). Se manifesta o tendință de a reveni la o mai mare rigoare morală căci „eliberarea” comportamentelor elitelor romane făcuse practic insuportabilă viața cotidiană. La sfârșitul secolului al III-lea, împăratul Dioclețian (244-313) a încercat să reformeze imperiul, dar a și vrut să restaureze tradiția, ceea ce a însemnat persecuție împotriva creștinilor. Pentru Romani, creștinii erau văzuți ca o mișcare foarte subversivă și anti-romană: creștinii refuzau să aducă jertfe la împărat și să participe la cultul idolilor. Åži totuși, politica lui Dioclețian, n-a dat până la urmă nici un rezultat, iar când Dioclețian a renunțat la putere, în 305, a izbucnit imediat un teribil război civil, din care Constantin a ieșit învingător.

Tatăl lui Constantin, Constanțiu, era un latin originar din Balcani. Constantin s-a născut în jurul anului 270 în orașul Niș din Serbia de astăzi, atunci un oraș de garnizoană de lângă granița danubiană. Din acest punct de vedere, Constantin este un reprezentant al acestei latinități a Europei răsăritene, care mai târziu a fost copleșită de năvălirile slave, dar care după multe evoluții istorice, a dat naștere latinității române. Mama lui Constantin, sfânta Elena, era de cultură greacă, și de origine modestă : provenea dintr-o familie de hangii. Dar nu știm nici când s-a convertit, nici ce rol a jucat efectiv în tinerețea lui Constantin. În 293, Dioclețian decide să-l facă pe Constanțiu Cezarul părții apusene a imperiului; Constantin a fost atunci trimis la curtea lui Dioclețian, la Nicomidia (astăzi Izmit în Turcia), oficial pentru a fi asociat la putere, dar de fapt pentru a fi ținut în captivitate. Constantin era prezent la curtea lui Dioclețian când au început prigoanele anti-creștine. Când Dioclețian a demisionat, Constanțiu a obținut din partea lui Galeriu, urmașul lui Dioclețian, să-l lase să plece pe Constantin, și acesta, plecând în mijlocul nopții, a fugit cât de repede a putut, de teamă ca Galeriu să nu-și schimbe părerea. În 306, Constanțiu a murit la York, în Anglia, unde trupele sale au decis să-l proclame pe Constantin „Augustus”. După mai mulți ani de lupte, Constantin, în 312, reușea în sfârșit să-l elimine pe adversarul sau cel mai periculos, Maxențiu, în bătălia de la podul Milvius, lângă Roma. Constantin a devenit atunci stăpânul părții apusene a imperiului, înainte de a cuceri în 324 și partea răsăriteană. Dintr-un punct de vedere pur istoric, Constantin este cel care restaurează imperiul, și care reușește acolo unde Dioclețian eșuase. Reformează sistemul monetar, armata, – unde creează niște unități de elită pentru a apăra granița –, administrația, – unde separă funcția judiciară și fiscală de funcția militară. Pe scurt, în timp ce imperiul fusese ținut mai ales prin armată și printr-o administrație minimală, Constantin a dezvoltat funcția publică și instaurează un stat adaptat unui imperiu universal. De altfel Constantin a restaurat toate însemnele de glorie ale imperiului roman: o dovedesc arcul de triumf pe care-l zidește lângă Coliseu la Roma, statuia sa colosală de pe forum (al cărei cap se poate vedea astăzi la muzeul de pe Capitoliu) sau, după cucerirea părții răsăritene, creația unei noi capitale, Constantinopol. Totuși, există un însemn al gloriei romane pe care Constantin îl abandonează : când își face intrarea triumfala ca învingător la Roma, în 312, după bătălia de la Milvius, refuză să se urce pe Capitoliu ca să sacrifice lui Jupiter, așa cum era tradiția; în statuia colosală pe care a ridicat-o mai apoi ține în mână o cruce cu un stindard purtând monograma lui Hristos.

Într-adevăr, puțin după moartea lui Constantin, unul dintre apropiații săi, Eusebiu din Cezareea, a scris ceea ce i-a povestit împăratul sub jurământ. Puțin timp înainte de bătălia de la Milvius, Constantin, indecis, se ruga la Dumnezeu să-l ajute. Într-o zi, în amiaza mare, Constantin și soldații care erau în jurul său au văzut dintr-o dată pe cer o cruce luminoasă, care purta o inscripție în grecește: Ἔντούτῳ, νίκα, adică „întru aceasta, învingi”. Neștiind ce să facă, în noaptea următoare în timpul somnului i-a apărut Hristos care i-a lămurit sensul acestui semn pe care Constantin l-a adoptat pentru soldații săi. La acesta se poate adăuga povestirea pe care o face puțin după bătălie autorul creștin Lactanțiu, care ne spune cum după un vis din ajunul bătăliei, Constantin a pus să se înscrie pe scuturile soldaților un nou semn care i se revelase, adică monograma făcuta din primele litere grecești ale numelui lui Hristos (X și P). Or, relatarea lui Eusebiu, – reținută de tradiția ortodoxă –, se dovedește a fi cea mai bună explicație a schimbării lui Constantin. Din punct de vedere politic, decizia lui Constantin părea irațională: creștinii numărau în cel mai bun caz 10% din populație, și marea majoritate îi considerau ca cea mai mare amenințare pentru puterea imperială. De ce tocmai cel care vroia să restabilească imperiul ar fi ales să urmeze împotriva voirii propriei sale populații un cult minoritar? Iată deci, că prin bătălia de la Milvius, câștigând imperiul cu ajutorul semnului creștin, Constantin devenise brusc apărătorul Bisericii și al creștinilor.

În 313 Constantin dă edictul de la Milano: creștinismul devine o religie licită și bunurile confiscate în timpul persecuțiilor lui Dioclețian sunt restituite. Constantin se proclamă creștin și îi încurajează pe cetățenii romani să se convertească, lăsându-le totuși libera alegere. Ia diverse măsuri care arată tuturor favoarea de care se bucura creștinismul, (spre exemplu instaurarea duminicii ca zi de odihnă). Construiește lăcașuri de cult: la Roma, palatul de la Latran este oferit papei, în timp ce o mare bazilică este construită pe colina Vaticanului, pe locul moaștelor Sfântului Petru. Sfânta Elena descoperă Sfânta Cruce la Ierusalim și Constantin zidește bazilica Sfântului Mormânt.

Schimbarea este de anvergură: de pe o zi pe alta, creștinii nu mai sunt obligați să trăiască într-o semi-clandestinitate, în teama că oricând se poate declanșa o nouă persecuție. De acum înainte, Biserica, – sprijinindu-se pe puterea imperială –, dispune de mijloace pentru a atinge întreaga populație. Astfel au loc convertiri în masă: timp de un secol, majoritatea populației imperiului se convertește, iar în 391 împăratul Teodosie poate interzice cultul păgân. Din momentul în care creștinismul devine religie majoritară se pune problema organizării lui. Constantin, devenit protectorul legitim al Bisericii, intervine în viața ei. De exemplu, reunește Sinodul de la Niceea în 325 pentru a pune capăt unei probleme dificile, a tezelor lui Arie, – un preot care nega divinitatea lui Hristos –, teze condamnate în cursul acestui sinod. Pe scurt, o revoluție inimaginabilă are loc: întreaga lume cunoscută de romani devine creștină și Constantin e proclamat isapostolos, egal cu apostolii. Acesta nu înseamnă că el devenise de pe o zi pe alta un creștin desăvârșit; de altfel funcția imperială avea propriile ei exigențe: a face războiul, a face față teribilelor lupte și rivalități familiale legate de acestă funcție. De asemenea, Constantin, deși a condamnat arianismul, a păstrat în anturajul său mai multe personalități influențate de arianism, într-o epocă în care taberele nu erau clar deosebite, și în care mulți ezitau (ceea ce ne face să notăm că dacă Biserica a condamnat arianismul în 325, ea nu a impus cu forța ortodoxia, și vor trebui mai mult de două secole pentru ca arianismul să dispară).

Totuși, nu mult timp după moartea sa, în 337, Constantin a fost considerat drept un sfânt de către Biserică. Într-adevăr, Constantin, moștenitor al puterii lui Augustus, după viziunea de la Podul Milvius, a pus funcția imperială în slujba Bisericii. Prin parcursul său personal, care a culminat cu primirea botezului pe patul de moarte (cum se obișnuia la vremea aceea) în ziua Cincizecimii, Constantin ne dă imaginea unui om de lume care alege să apere creștinismul într-un context încă predominant păgân, ezitând în politica de zi cu zi, într-o situație politică inedită. Dar dincolo de aceste ezitări, se produce ceva imprevizibil: victoria creștinismului. Împăratul Constantin a devenit cel care, pe icoanele noastre ține Sfânta Cruce împreună cu mama sa Elena: Sfânta Cruce descoperită de Sfânta Elena la Ierusalim, Crucea care a permis lui Constantin să biruiască, Crucea pe care a făcut-o să triumfe în cele patru colțuri ale lumii.

Ioana Tănase