Astăzi vouă S-a născut un Mântuitor (Luca 2, 11)

Crăciunul este sărbătoarea copiilor, adică sărbătoarea fiecăruia din noi, oricare ar fi vârsta noastră, căci suntem cu toţii, mici şi mari, copiii lui Dumnezeu. Figura luminoasă a surorii Emmanuelle (1908 - 2008), care s-a reîntors la Tatăl ceresc în octombrie trecut, a fost, şi va rămâne pentru totdeauna în amintirea celor care au văzut-o şi auzit-o, o mărturie vie a cuvântului lui Hristos, conform căruia trebuie să redevenim asemenea copiilor pentru a intra în împărăţia cerurilor: „Adevăr grăiesc vouă: cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea” (Marcu 10, 15).       

La vârsta de aproape o sută de ani, sora Emmanuelle – care considera că a trăi înseamnă „a-l respira pe Dumnezeu” – purta în inimă, în cuget şi pe chip lumina şi bucuria veşnică a unui copil al lui Dumnezeu care, încredinţându-se întru totul Tatălui ceresc, nu se temea de bătrâneţe, de boală şi nici de moarte: „A muri nu este un lucru trist. A muri, pentru un creştin, ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din viaţă. Atunci când murim, cădem ca un copil în braţele tatălui său”. Existenţa ei în întregime consacrată ajutorării celor săraci şi obidiţi, izgoniţi din rândul societăţii, şi credinţa ei care a mutat din loc munţii de gunoaie printre care trăiau, alături de şobolani şi gândaci, aşa numiţii „chiffonniers” (strângători de zdrenţe) din Cairo – printre care a trăit ea însăşi cu începere de la vârsta de şaizeci şi doi de ani, şi vreme de douăzeci şi doi de ani –, sunt o dovadă vizibilă şi materială a prezenţei nevăzute şi imateriale a Duhului şi a puterii lui Hristos cel pururi viu, care îi călăuzea paşii şi îi îndruma acţiunile: „A fi creştin înseamnă a avea în noi prezenţa şi puterea lui Hristos cel Preaslăvit (…). Noi facem într-aşa încât Hristos să iubească prin inima noastră, să gândească prin cugetul nostru, să voiască prin voinţa noastră, să vorbească prin gura noastră, să acţioneze prin mâinile noastre” (Sora Emmanuelle – „La folie d’amour”).    

Crăciunul este o ocazie de a ne aminti că unicul scop al existenţei noastre este naşterea pruncului Iisus, Mântuitorul nostru, în inima şi în cugetul fiecăruia dintre noi, fără de care naşterea noastră trupească şi viaţa noastră pământească nu au nicio temelie reală: „Clipele fericite ale existenţei nu pot fi reţinute. Credem că în sfârşit ele ne aparţin. Este o amăgire. Ele se spulberă una după alta. (…) Momentele noastre de fericire au un gust de moarte”. Căci fără Dumnezeu, „suntem un mic neant” care nu poate dobândi Fiinţa şi Viaţa prin propriile sale mijloace: „a ne depăşi nefiinţa înseamnă a nu căuta în sine  ceea ce nu se află acolo”. Cunoaşterea de sine este „a atinge neantul”, a vedea cu limpezime nefiinţa noastră, absenţa de sine înlăuntrul sinelui, care nu poate fi depăşită decât „prin relaţia cu Hristos care are Fiinţa”: „Acum eu nu mai sunt şi mă las susţinut de Cel care este” (Sora Emmanuelle – „Mille et un bonheurs”).

Numai naşterea lui Hristos înlăuntrul nostru ne poate da Fiinţa şi Viaţa şi poate face din existenţa noastră un Crăciun neîntrerupt. Căci „fericirea este starea noastră naturală. Fericirea este starea naturală a micilor copii, cărora le aparţine împărăţia, până când vor fi contaminaţi şi murdăriţi de stupiditatea societăţii şi culturii. (…) Nu trebuie adăugat nimic pentru a fi fericiţi, este de ajuns să ne lepădăm de ceva. Viaţa este uşoară, viaţa este încântătoare. Ea nu este grea decât pentru iluziile voastre, pentru ambiţiile voastre, pentru lăcomia voastră şi poftele voastre nesăţioase” (Anthony de Mello, 1931-1987, – „Quand la conscience s’éveille”).

Fericireaera starea naturală a surorii Emmanuelle care la vârsta de nouăzeci şi nouă de ani declara: „Viaţa mea este ca şampania!”.

Dumnezeu nu ne-a făcut pentru a fi nefericiţi, nici pentru a suferi, nici pentru a muri. Suferinţa şi moartea sunt consecinţa inevitabilă a neascultării copiilor lui Dumnezeu care voind să devină „adulţi”, pe picior de egalitate cu Tatăl ceresc, au mâncat din fructul cunoaşterii binelui şi răului. Dar Dumnezeu fiind binele absolut, omul căzut în ispita şarpelui, nu putea cunoaşte decât răul. Dumnezeu fiind izvorul vieţii, omul ce şi-a întors faţa de la El, nu putea cunoaşte decât moartea. Cuvântul lui Dumnezeu fiind singurul adevăr, prin încălcarea acestui cuvânt, omul a făcut legământ cu tatăl minciunii: „Suferinţa v-a fost dată ca să deschideţi ochii în faţa adevărului, ca să puteţi înţelege că există o minciună pe undeva. La fel ca şi durerile fizice care vă sunt date ca să puteţi înţelege că o boală sau o problemă fiziologică există înlăuntrul vostru. (…) Când iluziile se lovesc de realitate, când minciuna se loveşte de realitate, atunci suferim. În afară de aceasta, suferinţa nu există” (Anthony de Mello).   

Într-adevăr, în cea mai mare parte a timpului, existenţa noastră de zi cu zi se petrece în afara realităţii. Ceea ce numim astfel, nu este decât o înşiruire neîntreruptă de iluzii şi miraje, individuale şi colective, căci „lumea făgăduieşte totul şi nu dă nimic”: „Dumnezeu sau lumea; nu este cale de mijloc. Sau nu vezi că acolo este totul, şi aici nimic” (sfântul Teofan Zăvorâtul – „Răspunsuri la întrebările intelectualilor”).    

Putem cu uşurinţă constata, dacă ne cercetăm gândurile şi inima în lumina lui Hristos, că sufletul şi cugetul nostru sunt tot atât de pline de lucrurile acestei lumi cât şi vitrinele marilor magazine şi spaţii comerciale: „suntem plini de lucruri care ne aruncă în afara noastră” (Pascal).

Sărbătoarea Crăciunului ea însăşi a devenit pentru majoritatea oamenilor de azi un pretext creştin pentru a se închina viţelului de aur, dumnezeul societăţilor noastre de consum. Ispitele cele mai diverse se strecoară clipă de clipă în cugetul şi inima noastră şi ne îndepărtează de Dumnezeu, căci „inima are ca dumnezeu ceea ce iubeşte cel mai mult. Aşadar suntem închinători la idoli” (sfântul Teofan Zăvorâtul). De aceea, de fiecare dată când ne punem nădejdea şi credinţa într-un lucru din această lume, Dumnezeu se retrage din inima noastră „ca şi cum ar zice: Rămâi dar cu acela în care îţi pui nădejdea. Şi oricare ar fi acel lucru, se dovedeşte a fi cu totul zadarnic” (sfântul Teofan Zăvorâtul).

Căci „lumea nu-şi este îndeajuns ei înseşi, ea nu a fost făcută pentru ea însăşi, ci în vederea transfigurării ei finale”. Adevărata menire a omului pe pământ nu este existenţa lui omenească ci „urcarea de la cel creat la Cel necreat. (…) Aşa încât, dacă omul nu ajunge la îndumnezeire – care este irealizabilă fără participarea lui – sensul însuşi al existenţei lui dispare” (sfântul Siluan).

Precum regele Irod a ordonat uciderea pruncilor, tot aşa spiritul materialist al lumii moderne caută să-l nimicească pe pruncul Iisus din inimile noastre. Cei care, tot mai numeroşi, şi-au pierdut credinţa, sunt aidoma pruncilor morţi care nu vor putea niciodată să crească şi să devină oameni, căci „cine nu are nicio credinţă, acela nu este om” (sfântul Teofan Zăvorâtul).

Adevărata noastră naştere şi adevărata viaţă încep cu naşterea lui Hristos înlăuntrul nostru, prin care „învierea este prezentă în inimile noastre. (…) A învia înseamnă a înainta tot mai mult către curăţia şi smerenia inimii. Trebuie să acceptăm să nu ne mai aparţinem, să nu mai ţinem cârma vieţii noastre, pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să umple neantul nostru. Atunci când la Crăciun, pomenim întruparea Mântuitorului, nu spunem altceva: Dumnezeu, Marele Infinit, Dragostea desăvârșită, vine să locuiască în neantul nostru. (…) Hristos cel înviat este acela care pătrunde tot mai mult în inima noastră. El ne ridică spre înviere din adâncul inimii noastre. Taină luminoasă a Crăciunului: Dumnezeu cel Atotputernic se naşte în nimicnicia absolută a inimii noastre” (Sora Emmanuelle).    

 

Viorel Ştefăneanu