ÃŽntre spiritul Crăciunului și Duhul lui Hristos

În fiecare an, de Crăciun asistăm la o invazie de „gesturi de iubire”. Trăim Crăciunul ca un timp pentru a da și a primi, pentru a ne simți din nou copii. Ne lăsăm furați de spiritul Crăciunului. Pentru cei mai mulți dintre noi, totul durează doar câteva zile... Însă sunt și oameni care simt nevoia de a continua, căci e fermecător să acționezi în numele  dragostei pentru celălalt sau al dorinței de a trăi într-o lume mai bună. Chiar printre creștini, totul rămâne adesea la acest nivel, Crăciunul e o sărbătoare a copiilor (căci se sărbătorește nașterea pruncului Iisus), a bucuriei de a fi cu familia și prietenii. Suntem recunoscători că putem fi împreună, pentru că singurătatea și existența de zi cu zi sunt atât de grele... 

Mai rămâne oare loc pentru Hristos în toate astea? Câți dintre noi își fac timp să-și amintească de însemnătatea acestei sărbători și să se bucure (căci bucuria și seriozitatea nu se contrazic deloc)? Câți sunt conștienți de harul care ni se dăruiește prin faptul că Dumnezeu Însuși se face om ca și noi?

Nu e surprinzător că societatea a înlocuit Duhul lui Hristos cu spiritul Crăciunului, căci dintotdeauna sistemul politic și social a păstrat din religie doar ceea ce i-a fost util pentru a funcționa și a se justifica. Nu era altfel nici pe vremea când Biserica și statul încercau să trăiască în simbioză; să ne aducem aminte de cuvintele împăratului Iustinian despre monahi: „Dacă acești oameni sfinți Îl roagă stăruitor pe Dumnezeu pentru bunăstarea imperiului… fără îndoială că armatele noastre vor învinge și că orașele noastre vor fi bine administrate. Astfel, mânia divină fiind potolită și Dumnezeu fiind cu noi, cum să nu avem parte de pace în țară și de întreg devotamentul poporului?”. Însă ceea ce e surprinzător e că atât de mulți creștini petrec foarte mult timp și consumă enorm de multă energie gândindu-se la ce cadouri să cumpere sau pregătind masa de Crăciun; că sunt foarte puțini cei care merg la Biserică în ziua de Crăciun pregătiți pentru a-L întâmpina pe Hristos și a se întâlni cu El în Sfânta Împărtășanie. 

Ceea ce se întâmplă la Crăciun nu e un fenomen izolat în Biserică: chiar în sânul ei valorile Evangheliei s-au transformat în valori umane. Încă din vremurile apostolice, creștinii au trăit într-o continuă tensiune între Duhul lui Hristos și duhul lumii. Timp de secole, Biserica a încercat să construiască o lume creștină și a reușit să transmită anumite valori care s-au metamorfozat în idei înălțătoare. Însă ele sunt folosite uneori într-un duh străin celui din care s-au născut. E de-ajuns să ne dăm seama că idealul societății noastre, asumat și promovat de mari figuri intelectuale și politice progresiste, este practic o împărăție a lui Dumnezeu… în care nu mai e loc de Dumnezeu.

De mici suntem învățați să ne punem pe noi înșine în centrul lumii noastre. Suntem încurajați să fim cei mai buni din clasă, să reușim, să fim apreciați. Mai târziu, suntem respectați pentru ceea ce am realizat în viață, pentru succesele avute. Din păcate și noi, cei care am primit o cateheză creștină (în copilărie sau mai târziu), privim adesea Biserica, credința, pe Dumnezeu, ca și ajutoare în drumul nostru către împlinirea personală: familie, studii, carieră, bunăstare sau tot ceea ce numim fericire. Bineînțeles, așa cum sărăcia în ea însăși nu este o virtute, tot la fel nu e un păcat să ai o familie lângă care să te simți fericit, să fii prosper sau să fii împăcat cu tine însuți. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Nu bogații, ci cei ce slujesc bogăției sunt osândiți! Ești bogat? Nu sunt împotriva ta! Ești zgârcit? Iată pentru ce te osândesc!”. Hristos îi avertizează foarte serios pe cei bogați, pe cei sătui (Lc 6, 24-26), pe cei pe care lumea îi vorbește de bine, căci ei au o predispoziție de a face din bunăstare, din dorința de a fi obiectul laudei, un ideal care riscă să se transforme într-un idol; un idol căruia îi sacrificăm totul, în care ne punem toată speranța (Lc 12, 19) și care ne poate chiar orbi duhovnicește („Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții și slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?” – In. 5, 44).

Pe de altă parte, valorile Evangheliei sunt prezentate uneori de către anumiți creștini sub forma unui rigorism căruia i se dă o origine divină. Devenim aproape fanatici și riscăm să recădem în robia ritualismului și a legii. Ca reacție, îmbrățișăm o libertate care adesea e la limita dintre libertatea în Hristos și un fel de libertate socială „à la révolution française”. Biserica e plină de oameni bine intenționați care predică dragostea pentru toți și toate, bazându-se pe faptul că Dumnezeu e iubire, dar uitând că iubirea nu e Dumnezeu! Mai ales tinerii, dar nu numai ei, ar vrea să se îndrepte către împărăție fără a fi confruntați cu acele lucruri din Biserică care îi deranjează sau pe care încă nu le înțeleg. Bineînțeles, Duhul suflă unde vrea (In 3, 8), dar această formă de îndepărtare de Biserică combinată cu dorința de a trăi în comuniune cu toată creația nu ar putea fi oare începutul unei concepții a vieții în centrul căreia să se afle creația, nu Creatorul, lăsându-ne doar impresia că de fapt pe Hristos Îl urmăm?

Toate aceaste tentații nu sunt deloc noi. Înșiși ucenicii Mântuitorului, după trei ani petrecuți în preajma Lui, încă visau la o împărăție din această lume („iar noi nădăjduiam că El era Cel ce avea să izbăvească pe Israel” – Lc 24, 20-21). Precum ucenicii, Îi urmăm și Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne îndeplini idealurile, care nu sunt neapărat naționale, ca ale poporului lui Israel în timpul vieții pământești a lui Iisus, ci mai degrabă proiecte de o înaltă ținută morală și umanitară. Bineînțeles, ajutorul urgent, material sau prezența fizică lîngă cel ce are nevoie, sunt absolut necesare. Să ne aducem aminte doar de epistola sfântului apostol Iacov și sfaturile sale către primii creștini de a da mărturie de credința lor prin fapte: „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?” (2, 15-16). Dar cei ce vor să-I urmeze lui Hristos sunt chemați să nu se oprească aici; iată ce ne spun cuvintele epistolei către Diognet: „Creștinii (…) nu urmează, ca unii, o învățătură omenească… Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viață, biruiesc legile”. Transmite ajutorul nostru pentru ceilalți o fărâmă a harului lui Dumnezeu? Sunt oare faptele noastre mărturii ale iubirii lui Dumnezeu, le trăim oare ca pe o taină, arvună a împlinirii și bucuriei  împărăției lui Dumnezeu?

Uneori ne e foarte greu să renunțăm la dorințele, de altfel absolut firești, de a pregăti o masă bogată de Crăciun, de a le asigura o viață fără griji copiilor noștri, de a asigura bunăstarea unei parohii sau a unei mănăstiri. Însă e esențial să nu încercăm să mascăm aceste lucruri pretinzând că le facem în numele lui Dumnezeu sau pentru Dumnezeu, să nu ezităm a-L privi pe Hristos în ochi, să nu înlocuim exigența Evangheliei cu idoli pe care putem să-i urmăm mai ușor; mai degrabă să fim săraci cu duhul și să ne recunoaștem slăbiciunile, căci ceea ce contează e atitudinea pe care o avem. A ne da seama unde suntem, a recunoaște ceea ce de fapt vrem, poate fi grăuntele de muștar (Mc 4, 31) care face să încolțească acea reorientare a vieții către împărăția lui Dumnezeu, acel proces interior pe care Evanghelia și sfinții părinți îl numesc pocăință.

„Hristos se naște, slăviți-L!
Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!
Hristos pe pământ, înălțați-vă!”

Bogdan Grecu