Despre teologie și știință în tâlcuirea învățăturii sfântului Siluan athonitul de către ucenicul său, arhimandritul Sofronie (Partea a III-a)

Profesorul de teologie grec Georgios Mantzaridis distinge între „teologia empirică” sau „trăită” și „teologia academică”. În timp ce prima se apleacă asupra experienței necreatului, dezvăluit prin viața eclesială, cea de-a doua utilizează metoda științifică și nu ajunge, cel mai adesea, nu atât din reavoință, cât pur și simplu ca efect al metodei utilizate, să poată da seama de experiența necreatului.[1] Este de subliniat că necreatul nici nu poate constitui un „obiect” al cunoașterii valid și recunoscut de științe. Distincția propusă de Mantzaridis corespunde în fapt celei dintre teologia înțeleasă ca trăire prin rugăciune, de care vorbește cu atâta insistență sfântul Siluan, și ceea ce am putea numi „știința teologică”, de aceasta din urmă ținând orice ține de un demers științific și care servește nevoilor specifice exprimate în spațiul teologiei. În sensul celei din urmă numim discipline în interiorul curriculumului teologic academic științe precum istoria Bisericii, arheologia biblică, paleografia aplicată textelor Bisericii, exegeza biblică prin metoda istorico-critică, filologia și altele, în care se propune împletirea gestului de cercetare științifică cu viziunea și nevoile proprii teologiei, având însă conștiința faptului că acestea sunt, prin metoda de lucru, științe, și că doar prin extensie, dat fiind obiectul lor particular de studiu, le putem numi teologie.

„Știința teologică” este în fapt o simplă știință auxiliară teologiei și nu poate da seama de înțelegerea proprie gestului de teologie empirică, cel care ține de întâlnirea vie și personală cu Tradiția exprimată prin viața liturgică a Bisericii. Spre exemplu, în ceea ce privește înțelegerea Scripturii, arhimandritul Sofronie spune că

 

„Sfânta Scriptură nu este nici mai profundă, nici mai importantă decât Sfânta Tradiție ci, cum  s-a spus deja, una din formele ei. Aceasta formă este din cele mai de preț, fiindcă e ușor de păstrat și de folosit; dar scoasă din torentul Sfintei Tradiții, Scriptura nu va putea fi înțeleasă corect de către nici o cercetare științifică.”[2]

 

Teologia empirică nu este antiștiințifică, precizează Mantzaridis. Este doar conștientă că obiectul cunoașterii sale cere o altă abordare decât cea proprie științelor, fie ele și teologice, care investindu-se în „creat” prin intermediul metodologiei de tip știință se golesc de teologie sau, în orice caz, se limitează în a-i sesiza aspectele exterioare. Este ceea ce surprinde arhimandritul Sofronie referindu-se la învățătura părintelui său Siluan:

 

„Fiind cu adevărat smerit și blând, starețul afirma cu o siguranță neclintită și cu certitudine lăuntrică că omul nu poate înțelege pe Dumnezeu prin „mintea” sa, ci numai „prin Duhul Sfânt”. De aceea, Sfânta Scriptură, „scrisă de Duhul Sfânt” nu poate fi cu adevărat înțeleasă prin studii științifice; acestea nu vor sesiza decât detalii și unele aspecte exterioare, nicidecum ființa ei.”[3]

 

Nu există metodă științifică care să garanteze interpretarea Scripturii. Înțelegerea teologică nu ține de o metodă și de eventualul exercițiu autonom al minții. Ea ține de minte în măsura în care Dumnezeu lucrează prin omul integral, și deci și prin mintea acestuia. Înțelegerea teologică operează însă la nivel existențial. Ea este legată fundamental de actul de viață. Cuvântul Scripturii cere hermeneutica Duhului Sfânt, lucrătoare în credincios prin „mintea lui Hristos” (1 Co 2, 16) pe care creștinul trebuie să se străduiască să o dobândească.

 

Pr. Răzvan Ionescu