Patriarhul Fotie și papa Nicolae I: criza dintre Constantinopol și Roma în secolul al IX-lea

În ultimul articol a fost vorba despre nașterea creștinătății occidentale în cadrul unui nou spațiu politic și cultural care se îndepărtează din ce în ce mai mult de bizantini. Am văzut cum încoronarea lui Carol cel Mare la Roma, în anul 800, aduce în prim plan ideea unui singur cap al întregii creștinătăți, proiect care va preocupa atât împărații germanici cât și papii de acum încolo, aflați într-o relație complexă de concurență și colaborare. Visul hegemoniei universale nu putea să nu afecteze relațiile dintre Roma și Patriarhatul de la Constantinopol. Aceasta a luat însă mai mult timp: până la marea schismă de la 1054, se scurg mai bine de două secole. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, asistăm la o criză ce apare ca o etapă importantă pe calea rupturii. În acea vreme, papalitatea își căuta locul într-un spațiu politic complicat, aflat sub influența, pe de o parte, a puterii carolingienilor, care contribuiseră la fondarea statului papal în centrul Italiei, pe de altă parte a bizantinilor, a căror prezență politică și spirituală nu dispăruse din Italia, fără a uita rivalitățile dintre marile familii aristocrate de la Roma, implicate în alegerea papilor. În acest context, papalitatea începe să afirme din ce în ce mai puternic poziția sa atât față de puterea laică, cât și în sânul Bisericii din Apus și din Răsărit, printr-o serie de revendicări care depășesc dorința firească de autonomie, devenind maximaliste. Astfel, papa revendică rolul de ghid moral-politic al suveranilor franci, alături de afirmarea unei autorități absolute asupra Bisericii din Occident, iar în ceea ce privește celelalte Patriarhii, o preeminență nu numai onorifică, ci o adevărată supremație canonică și dogmatică, dorind a fi recunoscut drept cap al Bisericii. Cel care a jucat rolul determinant în acest sens în perioada respectivă a fost papa Nicolae I (858-867), o personalitate deosebit de energică, precursor al marilor papi reformatori care după marea schismă din 1054, începând cu reforma gregoriană, au făcut să triumfe concepția lor monarhică asupra Bisericii din Occident. Această politică s-a justificat printr-o reinterpretare a canoanelor anterioare despre întâietatea Romei (recunoscută doar cu titlu onorific de către sinodul ecumenic de la Calcedon, din anul 451) și prin două noi texte: falsa „donație a lui Constantin”, și un alt fals celebru, „decretalele lui Pseudo-Isidor din Sevilia”, compilație fundamentală a dreptului canonic medieval occidental, abuziv atribuită eruditului episcop Isidor din Sevilia (secolul al VII-lea). De fapt, această compilație este constituită din documente, în marea lor majoritate, inventate, texte recompuse în favoarea papei, redactate în jurul anului 840 la o mănăstire din regiunea orașului Reims. Are un mare succes în Europa occidentală, fiind folosită de însuși papa Nicolae I în sprijinul politicii sale. La început deci, papa este mai ales preocupat să pună capăt nesupunerii episcopilor și prinților germanici, însă un eveniment neprevăzut îi oferă ocazia de a-și formula pretențiile în raport cu Constantinopolul.

În anul 858, împăratul Mihai al III-lea decide destituirea patriarhului Ignațiu și instalarea unui nou patriarh, Fotie (Phôtios), unul din cei mai străluciți erudiți ai vremii sale, autor a numeroase scrieri, un mare învățător, profesor la universitatea din palatul Magnaura. În plus, el ocupase din tinerețe înalte funcții la curtea imperială, fiind foarte prețuit pentru capacitățile sale administrative. El era însă mai ales cunoscut pentru viața sa spirituală, provenind dintr-o familie profund creștină, care avusese mult de suferit în vremea iconoclasmului, tatăl său murind ca martir. El ezită îndelung să accepte scaunul patriarhal, dar la insistențele împăratului, doritor să se sprijine pe un patriarh ireproșabil, primește numirea. Problema canonică de la care izbucnește criza e legată de faptul că Fotie, ca funcționar laic, este hirotonit în decurs de numai o săptămână în toate treptele preoției și instalat ca Patriarh. Semn al puterii împăratului față de numirea înalților ierarhi, acestă procedură accelerată mai fusese folosită și înainte pentru alți înalți funcționari imperiali deveniți patriarhi, dar ea era într-adevăr discutabilă față de rânduielile hirotoniei. Atunci partizanii fostului patriarh au decis să facă apel la Roma, ca singur recurs posibil. Sperând să-l câștige pe Fotie de partea sa, papa Nicolae I trimite delegații săi la Constantinopol cu o decizie în favoarea validării numirii lui Fotie. Văzând însă că nu-l poate influența pe Fotie, papa schimbă decizia și profită de ocazie pentru a lua o poziție tranșantă: el se pronunță asupra numirii lui Fotie ca fiind necanonică și pretinde reinstalarea fostului patriarh, comportându-se ca un ultim judecător (astăzi am zice o curte de justiție supremă), ce se poate pronunța în ultimă instanță asupra oricărei cauze, ridicate în jurisdicția oricărei episcopii din sânul Bisericii. După mai mulți ani de criză, patriarhul Fotie și împăratul convoacă un sinod (867) care îl excomunică pe papă, în același timp în care condamnă anumite practici și inovații ale Bisericii din Occident. Din punctul de vedere al istoriografiei catolice, acest sinod a fost desemnat ca „schisma fotiană”, adică cea cauzată de Fotie. Înainte ca unele cercetări moderne să restabilească adevărul, patriarhul Fotie a fost unul din cele mai ponegrite personalități bizantine de către partea catolică, perpetuându-se multe calomnii la adresa lui, precum și acuza că ar fi fost principalul responsabil pentru criza dintre Roma și Constantinopol. Însă, istoriografia ortodoxă îl considera pe Fotie un apărător al ortodoxiei în fața ofensivei papale, iar Biserica ortodoxă l-a canonizat. Dincolo de aceste lucruri, se poate spune că liniile de separație apar deja aici: mai întâi, problema canonică legată de primatul papal, apoi cea legată de practicile liturgice și de mărturisirea de credință în Biserica latină. Patriarhul Fotie avertizase prin scrierile sale împotriva schimbărilor teologice introduse în Biserica germanică, mai ales în privința modificării Crezului prin adăugarea lui filioque. Totuși în epoca respectivă, filioque nu fusese încă adoptat de Roma, rămânând o inovație practicată de clerul germanic (pornind de la sinodul de la Frankfurt, convocat de Carol cel Mare în 794). La problemele canonice și teologice se adaugă un litigiu politico-teritorial. Papa Nicolae I le amintește bizantinilor de faptul că papalitatea fusese privată de anumite teritorii aflate în jurisdicția sa și trecute cu forța în jurisdicția Constantinopolului de către un împărat iconoclast (Iliria, pe coasta Adriaticii, unde se instalaseră popoarele slave). Rivalitatea dintre Roma și Constantinopol pentru convertirea popoarelor slave marchează această perioadă. Patriarhul Fotie îi trimite pe sfinții Chiril și Metodie la slavii din Moravia (în Cehia de azi). Misiunea lor se confruntă cu puterea francilor și cu ambițiile episcopilor germanici, drept pentru care, în ciuda crizei dintre Roma și Constantinopol, ei caută și găsesc sprijin la papa Nicolae I, care era interesant să arate complexitatea relațiilor de la vremea respectivă.

Însă evenimentele se precipită în anul 867, când printr-o lovitură de palat un nou împărat, Vasile I (fondator al dinastiei macedonenilor), ia puterea și îl înlătura pe Fotie din scaunul patriarhal, îl trimite la închisoare în așteptarea judecății și îl cheamă în loc pe fostul patriarh Ignațiu. La Roma, papa Nicolae I moare la sfârșitul anului, fiind regretat în Occident ca un mare papă al vremii. În noul context politic, Constantinopol și Roma, unde Adrian al II-lea este noul papă, caută o soluție pentru această criză. În cursul unui conciliu de la Constantinopol (969-870), trimișii papei cer condamnarea lui Fotie și semnarea unui document care recunoaște primatul papal. Episcopii refuză să accepte dreptul Romei de a interveni în ultimă instanță, adică refuză preeminența canonică, însă pe de altă parte, după lungi dezbateri, îl condamnă pe Fotie, care este anatemizat și pus în închisoare, apoi trimis în exil. Patriarhul a suportat în tăcere grelele acuzații aduse de legații pontificali, numai la sfârșit i-a întrebat: „de ce vă considerați judecători?”. Au urmat ani foarte grei de exil pentru Fotie. Totuși după șapte ani, la moartea lui Ignațiu, împăratul îl cheamă din nou pe Fotie în scaunul patriarhal și convoacă un nou conciliu, unde trimișii papei declară anularea deciziilor Romei relative la anatemizarea lui Fotie. Cu aceeași ocazie, papa recunoaște al doilea conciliu de la Niceea relativ la doctrina despre imagini și reafirmă Crezul de la Niceea-Constantinopol fără adăugarea lui filioque.

Criza dintre Roma și Constantinopol în secolul al IX-lea se oprește pentru moment aici, ele rămânând în comuniune în sânul aceleiași Biserici pentru încă un secol și jumătate. În secolul al X-lea, papalitatea se confruntă cu asemenea tulburări politice, datorate luptelor interne dintre familiile romane, nemaiavând mijloacele de a practica o politică hegemonică, politică ce va putea fi reluată abia în secolul următor. În schimb, se afirmă puterea împăratului romano-germanic Otto, care este încoronat la Roma în anul 962 și ale cărui trupe recită faimosul filioque.

Ioana Georgescu-Tănase