Creaţionism, evoluţionism şi teologia creaţiei

publicat in Teologie şi stiinţă pe 1 Mai 2008, 03:05

Teologie, ideologie, filosofie, știință în disputa creaționism-evoluționism.

Disputa evoluţionism – creaţionism nu este echivalentă întâlnirii dintre evoluţionism şi teologia ortodoxă a creaţiei. Întâi de toate diferă cadrul. În primul caz au loc dezbateri de idei între două perspective care se doresc cel mai adesea argumentate ştiinţific, cum este cazul disputei evoluţionism – creaţionism ştiinţific. În al doilea caz se intersectează o doctrină filosofică, care se vrea argumentată ştiinţific, cu un gest de teologie care în sens ortodox este o mărturie de credinţă, cu valoare doxologică, privind înţelegerea lumii în sens de creaţie a unui Creator. Acest gest nu este ştiinţă şi nu caută justificări din exterior printr-un eventual import de credibilitate din spaţiul ştiinţelor. Creaţionismul, doctrină apărută în spaţiul protestantismului şi care se bazează pe o lectură concordistă şi literală a referatului biblic, este altceva decât mărturia ortodoxă despre lume ca având sursa şi sensul în Creatorul Său, Dumnezeu.

Referatul biblic al Genezei necesită o interpretare în sens de trăire, şi respectiv de discurs printr-o relaţie cu realitatea despre care accept că „scapă”, prin profunzime şi complexitate, înţelegerii produse ca rezultat exclusiv al analizei şi investigării de tip ştiintific. Uneltele şi metodele preferate de creaţionism şi de evoluţionism sunt cele ştiinţifice, văzute cel mai adesea ca unele care ar garanta prin ele însele „certitudinile” afirmate. Însă ambele doctrine sunt ideologii – şi să fim atenţi, în general, orice este numit printr-un termen care se termină în „ism” are şanse mari să fie ideologie – în măsura în care, cu mijloace dorit ştiinţifice, se încearcă apărarea unei coloane vertebrale-idei de care autorii sunt convinşi înainte de a recolta rezultatele cercetării lor. În acest fel, ideile de apărat devin ideologii, de tip „nu există Dumnezeu”, sau, dimpotrivă, „Dumnezeu există şi a creat lumea”, de parcă o astfel de afirmaţie ar putea fi infirmată sau confirmată prin mijloace exclusiv ştiintifice. Dacă am fi putut cunoaşte pe Dumnezeu prin mijloace strict naturale, am mai fi avut în istorie Revelaţia ca descoperire dumnezeiască, împlinită până la măsurile ultime ale Întrupării Fiului lui Dumnezeu ? Însuşi faptul existenţei Revelaţiei ne este mărturia că aceasta ne era absolut trebuitoare şi de neînlocuit. În Ortodoxie, referatul creaţiei de la capitolul I din Facere trebuie înţeles ca gest teologic, cu scop doxologic, de vestire a lucrării lui Dumnezeu în lume şi prin lume, şi orice evaluare a sa cu acrivie ştiinţifică (acrivie care apare de altfel în modernitate - Moise nu ştia de ea, el prezintă lucrurile antropomorfic şi conform înţelegerii de atunci) reprezintă o lecturare a sa care deturnează sensul textului de la felul în care a fost scris şi destinat înţelegerii. În plus, să remarcăm faptul că, odată cu modernitatea, ştiinţele refuză orice demers de investigare pe verticală: mai întâi, Dumnezeu nu poate constitui obiect de cunoaştere ştiinţifică, ca Unul care nu este unanim recunoscut ca obiect de cunoaştere; de asemenea, lipsesc cu desăvârşire acele mijloace-unelte ştiinţifice care ar face posibilă investigarea. Ştiinţa contemporană nu cunoaşte comunicări şi articole ştiinţifice cu subiectul „Dumnezeu”.

Disputa creaţionism-evoluţionism este fie o dispută ideologică (a se vedea versiunile de creaţionism şi evoluţionism „ştiinţifice”), fie pur filosofică (în registrul minţii conceptualizante), în timp ce întâlnirea teorie ştiinţifică (fie ea evoluţionistă) – teologie a creaţiei este un gest care ţine de problematica raporturilor dintre teologie şi ştiinţe. Cele două demersuri, ştiinţific şi teologic, au competenţe diferite ca metodă de cunoaştere, ca obiective şi ca mijloace. Dacă în manualele şcolare de biologie am avea onestitatea prezentării viziunii biologiei asupra lumii ca pe o multitudine de teorii care se luptă în a explica acelaşi fenomen, cred că nu ar fi nici o problemă. Problema apare în clipa când, ideologic, prezint evoluţionismul (mai ales în forma lui barbară, care este „transformismul” de tip darwinian) ca pe teoria ştiinţifică prin excelenţă. Iar aici rostul teologiei nu este dezbaterea cu mijloace ştiinţifice (nu este oare o dezertare de la competenţa teologiei?!), ci mai curând prezentarea în faţa lumii întregi a viziunii ortodoxe asupra creaţiei (cu punctele ei de convergenţă sau de divergenţă cu viziunile ştiinţei exprimate într-un anume moment din istorie – oare sfinţii Vasile cel Mare sau Grigorie de Nyssa ce au făcut la vremea lor? Sau, mai de curând, părintele Serafim Rose?), ci afirmaţia teologică în registrul credinţei şi contextualizată culturii în care trăim. În fond, în şcoală, pericolul privind îndoctrinarea minţii copilului rezidă în faptul că despre evoluţionism (sau despre creaţionism) acesta învaţă dintr-un manual cu pretenţie de acrivie ştiinţifică, pe când viziunea credinţei noastre ca gest de teologie nu are unde să o primească, fie din incapacitatea noastră de a-i oferi această viziune în mod corect, fie efectiv din lipsa posibilităţii concrete de predare prin eliminarea orelor de religie din şcoală. Cum însă spaţiul predării teologice rămâne prin excelenţă cel liturgic, singura nădejde rămâne, să o recunoaştem, participarea la biserică şi la lecturile aferente, atent îndrumate, prin care copilul poate primi fundamentul unei simţiri şi trăiri corecte a Ortodoxiei, pe fondul căreia aderenţa la curentele de gândire străine şi ideologice să se estompeze în faţa bucuriei de întâlnire cu harul prin care Hristos se adresează inimii sale. Spunem asta fără a neglija nici o clipă nevoia infinită de călăuzire a copilului de către părinţi ...

 

Pr. Răzvan Ionescu, Paris