Creaționism, evoluționism și teologia creației

Disputa evoluționism – creaționism nu este echivalentă întâlnirii dintre evoluționism și teologia ortodoxă a creației. Întâi de toate diferă cadrul. În primul caz au loc dezbateri de idei între două perspective care se doresc cel mai adesea argumentate științific, cum este cazul disputei evoluționism – creaționism științific. În al doilea caz se intersectează o doctrină filosofică, care se vrea argumentată științific, cu un gest de teologie care în sens ortodox este o mărturie de credință, cu valoare doxologică, privind înțelegerea lumii în sens de creație a unui Creator. Acest gest nu este știință și nu caută justificări din exterior printr-un eventual import de credibilitate din spațiul științelor. Creaționismul, doctrină apărută în spațiul protestantismului și care se bazează pe o lectură concordistă și literală a referatului biblic, este altceva decât mărturia ortodoxă despre lume ca având sursa și sensul în Creatorul Său, Dumnezeu.

Referatul biblic al Genezei necesită o interpretare în sens de trăire, și respectiv de discurs printr-o relație cu realitatea despre care accept că „scapă”, prin profunzime și complexitate, înțelegerii produse ca rezultat exclusiv al analizei și investigării de tip știintific. Uneltele și metodele preferate de creaționism și de evoluționism sunt cele științifice, văzute cel mai adesea ca unele care ar garanta prin ele însele „certitudinile” afirmate. Însă ambele doctrine sunt ideologii – și să fim atenți, în general, orice este numit printr-un termen care se termină în „ism” are șanse mari să fie ideologie – în măsura în care, cu mijloace dorit științifice, se încearcă apărarea unei coloane vertebrale-idei de care autorii sunt convinși înainte de a recolta rezultatele cercetării lor. În acest fel, ideile de apărat devin ideologii, de tip „nu există Dumnezeu”, sau, dimpotrivă, „Dumnezeu există și a creat lumea”, de parcă o astfel de afirmație ar putea fi infirmată sau confirmată prin mijloace exclusiv știintifice. Dacă am fi putut cunoaște pe Dumnezeu prin mijloace strict naturale, am mai fi avut în istorie Revelația ca descoperire dumnezeiască, împlinită până la măsurile ultime ale Întrupării Fiului lui Dumnezeu ? Însuși faptul existenței Revelației ne este mărturia că aceasta ne era absolut trebuitoare și de neînlocuit. În Ortodoxie, referatul creației de la capitolul I din Facere trebuie înțeles ca gest teologic, cu scop doxologic, de vestire a lucrării lui Dumnezeu în lume și prin lume, și orice evaluare a sa cu acrivie științifică (acrivie care apare de altfel în modernitate - Moise nu știa de ea, el prezintă lucrurile antropomorfic și conform înțelegerii de atunci) reprezintă o lecturare a sa care deturnează sensul textului de la felul în care a fost scris și destinat înțelegerii. În plus, să remarcăm faptul că, odată cu modernitatea, științele refuză orice demers de investigare pe verticală: mai întâi, Dumnezeu nu poate constitui obiect de cunoaștere științifică, ca Unul care nu este unanim recunoscut ca obiect de cunoaștere; de asemenea, lipsesc cu desăvârșire acele mijloace-unelte științifice care ar face posibilă investigarea. Åžtiința contemporană nu cunoaște comunicări și articole științifice cu subiectul „Dumnezeu”.

Disputa creaționism-evoluționism este fie o dispută ideologică (a se vedea versiunile de creaționism și evoluționism „științifice”), fie pur filosofică (în registrul minții conceptualizante), în timp ce întâlnirea teorie științifică (fie ea evoluționistă) – teologie a creației este un gest care ține de problematica raporturilor dintre teologie și științe. Cele două demersuri, științific și teologic, au competențe diferite ca metodă de cunoaștere, ca obiective și ca mijloace. Dacă în manualele școlare de biologie am avea onestitatea prezentării viziunii biologiei asupra lumii ca pe o multitudine de teorii care se luptă în a explica același fenomen, cred că nu ar fi nici o problemă. Problema apare în clipa când, ideologic, prezint evoluționismul (mai ales în forma lui barbară, care este „transformismul” de tip darwinian) ca pe teoria științifică prin excelență. Iar aici rostul teologiei nu este dezbaterea cu mijloace științifice (nu este oare o dezertare de la competența teologiei?!), ci mai curând prezentarea în fața lumii întregi a viziunii ortodoxe asupra creației (cu punctele ei de convergență sau de divergență cu viziunile științei exprimate într-un anume moment din istorie – oare sfinții Vasile cel Mare sau Grigorie de Nyssa ce au făcut la vremea lor? Sau, mai de curând, părintele Serafim Rose?), ci afirmația teologică în registrul credinței și contextualizată culturii în care trăim. În fond, în școală, pericolul privind îndoctrinarea minții copilului rezidă în faptul că despre evoluționism (sau despre creaționism) acesta învață dintr-un manual cu pretenție de acrivie științifică, pe când viziunea credinței noastre ca gest de teologie nu are unde să o primească, fie din incapacitatea noastră de a-i oferi această viziune în mod corect, fie efectiv din lipsa posibilității concrete de predare prin eliminarea orelor de religie din școală. Cum însă spațiul predării teologice rămâne prin excelență cel liturgic, singura nădejde rămâne, să o recunoaștem, participarea la biserică și la lecturile aferente, atent îndrumate, prin care copilul poate primi fundamentul unei simțiri și trăiri corecte a Ortodoxiei, pe fondul căreia aderența la curentele de gândire străine și ideologice să se estompeze în fața bucuriei de întâlnire cu harul prin care Hristos se adresează inimii sale. Spunem asta fără a neglija nici o clipă nevoia infinită de călăuzire a copilului de către părinți ...

Pr. Răzvan Ionescu, Paris