Antifoanele Liturghiei și ale ÃŽnălțării

publicat in Liturgica pe 1 Mai 2009, 17:52

„Anti-fon” (= gr. anti-glas (1)) înseamnă o cântare alternativă. La început, cântarea bisericească (2) era în majoritate psalmodie(re) (= cântare de psalmi; de aici numele cântăreților: psalți), căci nu se dezvoltase încă imnografia creștină proprie. Psalmii puteau fi recitați de către unul sau mai mulți psalți (așa cum se intonează astăzi Apostolul). Însă era nevoie și de angajarea întregului popor la cântare. Or, este practic imposibil ca poporul întreg să învețe să cânte un psalm în întregime. Soluția? Refrenul!

Refrenul a fost dintotdeauna soluția optimă pentru cântarea omo-fonă (= gr. același glas), în Biserică: un verset dintr-un psalm (acesta putea fi uneori „Aliluia”, din Ps 104-135) se alegea ca refren (= gr. ipopsalmă sau prochimen; lat. responsorium) și se anunța la început; poporul cânta refrenul, la care psalții intercalau celelalte versete. Aceasta se numește psalmodie ipopsalmică sau responsorială (pe înțeles: cu refren din psalm). Ea angaja întregul popor în mod simultan.

Pe măsura dezvoltării imnografiei creștine, refrenul din psalm a fost înlocuit cu un imn adresat Mântuitorului sau Sfintei Treimi: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu...”, sau „Unul fiind din Sfânta Treime, mântuiește-ne pe noi”, sau „Sfinte Dumnezeule... miluiește-ne pe noi”, sau „Pentru rugăciunile Născătoarei-de-Dumnezeu... mântuiește-ne pe noi” etc. Poporul și psalții se împărțeau în două cete, care reluau alternativ câte un verest din psalm și acest refren-imn (= gr. antifon). Uneori existau chiar două refrene-imne, câte unul pentru fiecare ceată. Încheierea se făcea întotdeauna cu „Slavă...

refren... Åži acum... refren...”. Aceasta se numește psalmodie antifonică (pe înțeles: cu refren-imn alternat de două cete). Ea angaja poporul întreg în mod alternativ. Istoricul bisericesc Socrate (+450) ne spune că imnele antifonice au fost inițiate de către sfântul Ignatie Teoforul (+107) la Antiohia, „de unde tradiția s-a răspândit în toate Bisericile” (3).

La Liturghie, psalmodia ipopsalmică se regăsește principial înaintea Apostolului (refren: verset dintr-un psalm) și a Evangheliei (refren: Aliluia) (4), în vreme ce psalmodia antifonică o precede, marcând adunarea credincioșilor pentru începutul Liturghiei. În primele secole, Liturghia începea întotdeauna cu o cântare pe fondul căreia se intra în biserică (dacă se venea dintr-o procesiune, cum se obișnuia adesea) sau clerul intra în altar (dacă poporul era deja adunat în biserică); cântarea aceasta de intrare (numită astfel până astăzi în Occident: lat. introit) era una singură și a fost foarte de timpuriu antifonică, căci cântarea alternativă în două cete ușura mersul în procesiune.

Cel mai vechi antifon de intrare (introit) a fost Ps 94 cu refrenul: Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu... (vezi modelul alăturat). Versetul 6 din acest psalm s-a păstrat până astăzi, atât în Liturghie, cât și în aproape fiecare slujbă a Bisericii, indicând începutul ei: „Veniți să ne închinăm și să cădem...”. Abia mai tâziu, în secolul VIII, s-a răspândit inovația de a cânta trei antifoane. Întâi, pentru că începea să se lungească Proscomidia (pregătirea Darurilor) și era nevoie de mai mult timp; apoi, pentru că devenise un obicei general gruparea a câte trei psalmi (așa s-a împărțit Psaltirea în „stări”) și intonarea lor astfel în cadrul slujbelor (vezi Utrenia, Ceasurile etc.).

Așa s-a ajuns la trei antifoane: Ps. 91, 92 și 94 (deci adăugându-se doi psalmi alăturați; 93 s-a lăsat deoparte întrucât nu încadrează: „Dumnezeul răzbunărilor”!) cu trei refrene: 1. „Pentru rugăciunile... 2. Aliluia... 3. Mântuiește-ne pe noi...”. Acestea sunt antifoanele autentice (constantinopolitane) ale Liturghiei. Astăzi însă, din nefericire, psalmii nu mai sunt rostiți în întregime (numai 3-4 versete din fiecare), iar antifoanele sunt necunoscute credincioșilor (deși publicate în Catavasier, cu indicația „antifoanele de peste săptămână”).

Actualele „antifoane” arhicunoscute sunt psalmi sau texte (1. Ps 102, 2. Ps 145 cu imnul „Unule-Născut Fiule...” și 3. Fericirile) cântate în întregime (5), fără refren, deci nu antifoane! Ele au fost alcătuite mai târziu, la Ierusalim, în cadrul unei slujbe scurte, păstrată până astăzi și numită „Typiká” (= slav. Obedniță). Monahii slujeau Obednița în zilele în care nu era Liturghie, pentru a se putea împărtăși cu sfintele Taine înaintesfințite; Obednița este deci o rânduială de împărtășire, în lipsa Liturghiei; de acolo, cântările au pătruns și în Liturghie și s-au impus; în greacă, aceste trei cântări (ierusalimitene) cu care începe astăzi Liturghia nici nu se numesc „antifoane”, ci pur și simplu „typiká” de la numele slujbei din care au provenit.

Procedeul celor trei antifoane (un psalm important, la care se adaugă alți doi alăturați pentru a forma o „stare”) s-a aplicat ulterior și la praznice, inițial doar celor cinci principale:

  • Înviere (Paști): Ps 65-66-67
  • Înălțare: Ps 41-44-46
  • Pogorârea Duhului Sfânt: Ps 18-19-20
  • Nașterea Domnului (Crăciun): Ps 110-111-109
  • Botezul Domnului (Epifania): Ps 113-114-117.

Astfel, psalmul legat de praznicul respectiv este totdeauna al treilea, pentru că pe fondul lui (al versetului de intrare ales din el, care înlocuiește pe „Veniți să ne închinăm”) se face intrarea.

Antifoanele Înălțării ridică o problemă ignorată astăzi: cineva, cândva, și-a permis inexplicabil să schimbe Ps 41-44-46 cu Ps 46-47-48. Dacă ar fi lăsat cel puțin: 47-48-46 (ca la Crăciun), eroarea nu ar fi fost atât de gravă, însă astfel importanța Ps 46 este desfigurată, iar versetul de intrare, repetat în mod ilogic. Așadar, adevăratele antifoane ale Înălțării, atestate de Tipiconul din sec.X, cel mai vechi și complet păstrat până astăzi (6), sunt cele redate alăturat.

Observație generală: refrenul unui antifon nu se schimbă! Deci obiceiul de astăzi (întâlnit numai la greci și români, nu și la slavi) de a schimba refrenul antifonului al 3-lea de la praznice (= troparul praznicului) după versetul de intrare (cu „Mântuiește-ne pe noi” cântat deja la antifonul al 2-lea), este împotriva tradiției liturgice.

Ieromonahul Arsenie de la Malvialle
Consilier liturgic al Arhiepiscopiei
liturgica@mitropolia.eu

Note

  1. Ceva ce răspunde unui glas, unui sunet, de unde ideea că sunt două glasuri care își răspund reciproc.
  2. Vezi: MATEOS Juan, La célébration de la parole dans la liturgie byzantine, OCA 191, Roma 1971 (RO: Celebrarea Cuvântului în Liturghia bizantină, ed. Renașterea, Cluj-Napoca 2007).
  3. Socrate, Istoria bisericească VI,8 (PG 67:687-692).
  4. Însă din nefericire astăzi nici nu se mai intercalează tot psalmul (ci doar 1-2 versete), nici nu mai este angajat poporul la ea (eventual numai la Aliluia)
  5. Dacă se mai cântă în întregime! Căci din Ps 102 nu se mai aude astăzi decât un verset (Binecuvintează suflete al meu pe Domnul...), iar din Ps 145, nimic.
  6. MATEOS Juan, Le Typicon de la Grande Eglise, 2 vol., OCA 165-166, Roma 1962-1963, II:128-129.