Refrenul a fost dintotdeauna soluţia optimă pentru cântarea omo-fonă (= gr. acelaşi glas), în Biserică: un verset dintr-un psalm (acesta putea fi uneori „Aliluia”, din Ps 104-135) se alegea ca refren (= gr. ipopsalmă sau prochimen; lat. responsorium) şi se anunţa la început; poporul cânta refrenul, la care psalţii intercalau celelalte versete. Aceasta se numeşte psalmodie ipopsalmică sau responsorială (pe înţeles: cu refren din psalm). Ea angaja întregul popor în mod simultan.

Pe măsura dezvoltării imnografiei creştine, refrenul din psalm a fost înlocuit cu un imn adresat Mântuitorului sau Sfintei Treimi: „Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu...”, sau „Unul fiind din Sfânta Treime, mântuieşte-ne pe noi”, sau „Sfinte Dumnezeule... miluieşte-ne pe noi”, sau „Pentru rugăciunile Născătoarei-de-Dumnezeu... mântuieşte-ne pe noi” etc. Poporul şi psalţii se împărţeau în două cete, care reluau alternativ câte un verest din psalm şi acest refren-imn (= gr. antifon). Uneori existau chiar două refrene-imne, câte unul pentru fiecare ceată. Încheierea se făcea întotdeauna cu „Slavă...

refren... Şi acum... refren...”. Aceasta se numeşte psalmodie antifonică (pe înţeles: cu refren-imn alternat de două cete). Ea angaja poporul întreg în mod alternativ. Istoricul bisericesc Socrate (+450) ne spune că imnele antifonice au fost iniţiate de către sfântul Ignatie Teoforul (+107) la Antiohia, „de unde tradiţia s-a răspândit în toate Bisericile” (3).

La Liturghie, psalmodia ipopsalmică se regăseşte principial înaintea Apostolului (refren: verset dintr-un psalm) şi a Evangheliei (refren: Aliluia) (4), în vreme ce psalmodia antifonică o precede, marcând adunarea credincioşilor pentru începutul Liturghiei. În primele secole, Liturghia începea întotdeauna cu o cântare pe fondul căreia se intra în biserică (dacă se venea dintr-o procesiune, cum se obişnuia adesea) sau clerul intra în altar (dacă poporul era deja adunat în biserică); cântarea aceasta de intrare (numită astfel până astăzi în Occident: lat. introit) era una singură şi a fost foarte de timpuriu antifonică, căci cântarea alternativă în două cete uşura mersul în procesiune.

Cel mai vechi antifon de intrare (introit) a fost Ps 94 cu refrenul: Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu... (vezi modelul alăturat). Versetul 6 din acest psalm s-a păstrat până astăzi, atât în Liturghie, cât şi în aproape fiecare slujbă a Bisericii, indicând începutul ei: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem...”. Abia mai tâziu, în secolul VIII, s-a răspândit inovaţia de a cânta trei antifoane. Întâi, pentru că începea să se lungească Proscomidia (pregătirea Darurilor) şi era nevoie de mai mult timp; apoi, pentru că devenise un obicei general gruparea a câte trei psalmi (aşa s-a împărţit Psaltirea în „stări”) şi intonarea lor astfel în cadrul slujbelor (vezi Utrenia, Ceasurile etc.).

Aşa s-a ajuns la trei antifoane: Ps. 91, 92 şi 94 (deci adăugându-se doi psalmi alăturaţi; 93 s-a lăsat deoparte întrucât nu încadrează: „Dumnezeul răzbunărilor”!) cu trei refrene: 1. „Pentru rugăciunile... 2. Aliluia... 3. Mântuieşte-ne pe noi...”. Acestea sunt antifoanele autentice (constantinopolitane) ale Liturghiei. Astăzi însă, din nefericire, psalmii nu mai sunt rostiţi în întregime (numai 3-4 versete din fiecare), iar antifoanele sunt necunoscute credincioşilor (deşi publicate în Catavasier, cu indicaţia „antifoanele de peste săptămână”).

Actualele „antifoane” arhicunoscute sunt psalmi sau texte (1. Ps 102, 2. Ps 145 cu imnul „Unule-Născut Fiule...” şi 3. Fericirile) cântate în întregime (5), fără refren, deci nu antifoane! Ele au fost alcătuite mai târziu, la Ierusalim, în cadrul unei slujbe scurte, păstrată până astăzi şi numită „Typiká” (= slav. Obedniţă). Monahii slujeau Obedniţa în zilele în care nu era Liturghie, pentru a se putea împărtăşi cu sfintele Taine înaintesfinţite; Obedniţa este deci o rânduială de împărtăşire, în lipsa Liturghiei; de acolo, cântările au pătruns şi în Liturghie şi s-au impus; în greacă, aceste trei cântări (ierusalimitene) cu care începe astăzi Liturghia nici nu se numesc „antifoane”, ci pur şi simplu „typiká” de la numele slujbei din care au provenit.

Procedeul celor trei antifoane (un psalm important, la care se adaugă alţi doi alăturaţi pentru a forma o „stare”) s-a aplicat ulterior şi la praznice, iniţial doar celor cinci principale:

• Înviere (Paşti): Ps 65-66-67
• Înălţare: Ps 41-44-46
• Pogorârea Duhului Sfânt: Ps 18-19-20
• Naşterea Domnului (Crăciun): Ps 110-111-109
• Botezul Domnului (Epifania): Ps 113-114-117.

Astfel, psalmul legat de praznicul respectiv este totdeauna al treilea, pentru că pe fondul lui (al versetului de intrare ales din el, care înlocuieşte pe „Veniţi să ne închinăm”) se face intrarea.

Antifoanele Înălţării ridică o problemă ignorată astăzi: cineva, cândva, şi-a permis inexplicabil să schimbe Ps 41-44-46 cu Ps 46-47-48. Dacă ar fi lăsat cel puţin: 47-48-46 (ca la Crăciun), eroarea nu ar fi fost atât de gravă, însă astfel importanţa Ps 46 este desfigurată, iar versetul de intrare, repetat în mod ilogic. Aşadar, adevăratele antifoane ale Înălţării, atestate de Tipiconul din sec.X, cel mai vechi şi complet păstrat până astăzi (6), sunt cele redate alăturat.

Observaţie generală: refrenul unui antifon nu se schimbă! Deci obiceiul de astăzi (întâlnit numai la greci şi români, nu şi la slavi) de a schimba refrenul antifonului al 3-lea de la praznice (= troparul praznicului) după versetul de intrare (cu „Mântuieşte-ne pe noi” cântat deja la antifonul al 2-lea), este împotriva tradiţiei liturgice.

Ieromonahul Arsenie de la Malvialle
Consilier liturgic al Arhiepiscopiei
liturgica@mitropolia.eu

Note

1. Ceva ce răspunde unui glas, unui sunet, de unde ideea că sunt două glasuri care îşi răspund reciproc.
2. Vezi: MATEOS Juan, La célébration de la parole dans la liturgie byzantine, OCA 191, Roma 1971 (RO: Celebrarea Cuvântului în Liturghia bizantină, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca 2007).
3. Socrate, Istoria bisericească VI,8 (PG 67:687-692).
4. Însă din nefericire astăzi nici nu se mai intercalează tot psalmul (ci doar 1-2 versete), nici nu mai este angajat poporul la ea (eventual numai la Aliluia)
5. Dacă se mai cântă în întregime! Căci din Ps 102 nu se mai aude astăzi decât un verset (Binecuvintează suflete al meu pe Domnul...), iar din Ps 145, nimic.
6. MATEOS Juan, Le Typicon de la Grande Eglise, 2 vol., OCA 165-166, Roma 1962-1963, II:128-129.