Sfânta ÃŽmpărtășanie: dar sau premiu?

Un prieten îmi povestea săptămâna trecută că vizitase recent o parohie în care la Sf. Liturghie se împărtășesc mulți dintre credincioșii participanți. Amicul meu se arăta oarecum bulversat de această practică pentru că se raporta la situația din alte biserici unde se întâmplă ca la momentul Împărtășirii să nu se apropie nimeni de potir... Am fost întrebat fulgerător: cuminecarea frecventă cu Hristos nu e cumva un abuz euharistic și o banalizare a Tainei dumnezeiești!?

Deși prietenul cu pricina aștepta pesemne să-i răspund afirmativ, nu i-am confirmat bănuiala. Ba dimpotrivă, m-am străduit să-i dovedesc că sensul deplin al fiecărei Liturghii e tocmai Împărtășirea cu Hristos. În acest sens, Euharistia devine o invitație la Ospățul Stăpânului. O invitație actualizată prin fiecare Liturghie.

Acceptând ca Hristos să se “înghesuie” în ființa noastră, suntem în miezul unui eveniment eshatologic; Liturghia nu e doar un ritual teatral ci o (pe)trecere pascală care ne amintește că s-ar cuveni să nu ne înrădăcinăm excesiv în această lume ci să o purtăm spre ziua neapusă a Împărăției pe care o trăim anticipativ – în mod concret – cu fiecare Euharistie și Împărtășire de Hristos (Andre Scrima, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii, Ed. Anastasia, București 2004, pp. 39, 46.).

Cunoașteți o taină mai fascinantă decât aceasta? Se poate găsi pe lume ceva mai grozav și mai provocator decât acest fapt? Dumnezeu nu ne-a creat în temeiul moralei producătorului, ci cu totul invers: în temeiul dăruirii și spre binele exclusiv al consumatorului. Altfel spus, Făcătorul se lasă de-a pururi consumat în Euharistie (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1999, p.209.). Pe de altă parte, Împărtășirea cu Hristos e și o sfidare cotropitoare a morții; o pregustare a Împărăției Cerurilor în care – așa cum sugera veșmântul poetic al motto-ului de mai sus – nu încape moartea!

Din păcate, datorită comodității, indiferenței și a unor prejudecăți, în multe biserici autohtone, evităm sistematic să-L primim pe Hristos în ființele noastre. Ne mulțumim să fim asistenți muți la un spectacol liturgic, înfruptându-ne din cântările Liturghiei și... atât!

Ei bine, s-ar cuveni să știm că Tradiția a subliniat întotdeauna importanța Împărtășirii cât mai dese cu Hristosul euharistic. De-a lungul primelor trei veacuri întreaga comunitate creștină se cumineca la fiecare Liturghie. În secolul IV a început o cotitură spre individualizarea primirii Împărtășaniei. Legislația bisericească a încercat atunci s-o împiedice amenințând cu excomunicarea creștinilor care asistau doar la citirea Evangheliei, ieșind din biserică la momentul cuminecării. Sfântul Ioan Gură de Aur (+407), în calitate de episcop, se războia cu religiozitatea populară a Constantinopolului, criticând absenteismul creștinilor de la Taina Euharistiei : „Ah, ce obicei, ce prejudecată! În zadar se face jertfa zilnică, în zadar stăm zilnic la altar. Nimeni nu se împărtășește!" (...)

Mai aproape de timpurile noastre, în spațiul ortodox s-a încercat o resuscitare a interesului pentru Împărtășire, recomandându-li-se credincioșilor să se cuminece cel puțin de patru ori pe an, în posturile principale. Din păcate acest minim a devenit cu vremea normativ, respectiv o practică generalizată.

Motivele pentru raritatea tot mai crescândă a cuminecării stau în supra-accentuarea caracterului înfricoșător al cultului divin și în înțelegerea acestuia ca dramă cultică la care se participă activ sufletește, dar pasiv trupește. Așa se face că ne-am îndepărtat de Euharistie și am ajuns să așezăm în centrul vieții noastre religioase anafura și apa sfințită, nu Sfânta Împărtășanie – cum ar fi firesc. Asistăm așadar, mai mult sau mai puțin conștienți, la o inflație a secundarului. În plus, cuminecarea cu Hristos a devenit exclusiv un premiu pentru exercițiile noastre ascetice (Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, Sibiu 2004, pp. 81-83.). Asemenea raportări sunt alimentate astăzi de prejudecata care subliniază excesiv vrednicia pe care o presupune cuminecarea cu Hristos.

Într-adevăr, e esențială o pregătire exigentă pentru a-l primi pe Dumnezeu în sufletul și trupul nostru, dar asta nu înseamnă că travaliul duhovnicesc cu care ne însoțim în Taina Pocăinței ori postul ne-ar învrednici până la capăt să ne împărtășim cu Cel ce cuprinde toată făptura. Firește, chestiunea se cuvine împlinită în funcție de recomandarea duhovnicului; însă chiar primită cu binecuvântarea lui, Împărtășirea cu Hristos nu trebuie percepută ca premiu pentru străduințele noastre duhovnicești.

De fapt, Hristosul euharistic ni se oferă în dar. Dincolo de gesturile ascetice ale fiecăruia dintre noi, Împărtășania e semn că iubirea divină e mai mare decât păcatul omenesc. Pesemne că drama cea mai profundă e că nu avem curajul să credem că Dumnezeu ne iubește infinit mai mult decât ne iubim pe noi înșine. Cert este că la fiecare Liturghie Hristos se dăruiește și ne invită să-L primim euharistic în ființele noastre. Nu e oare sfâșietor faptul că absentăm de la o asemenea bucurie? Într-o lume în care dăruim mult prea puțin, nu vi se pare trist că nu mai știm nici măcar să primim Daruri...?

Daniel Chira, Londra