Urmărindu-i rostogolirile metaforei, am întâlnit fragmente sculptate într-un magistral veșmânt sonor: „Doamne, voi culege lacrimile de la poarta iadului și-mi voi face cuib în ele și-ți voi aduna umbrele în amurgurile mele… Doamne, nu mă tem că voi dispărea căci tu rodești în singurătăți și pe tulpina ta îmi voi altoi lacrimile!” (i) Emil Cioran profesează „o idolatrie a expresiei, o vocaliză gramaticală” (ii); însă dincolo de acustica sensibilă a limbajului, discursul se dovedește inconsistent. Iată alte piruete ale metaforei executate impecabil dar fără corespondent real: „când se va prăbuși această lume, Dumnezeu [va fi] piatră de mormânt, boltă peste nimicul nostru, păstor al unei turme înghețate… Åži dacă încerc să văd prin ce mi-l mai apropii… un val de milă se ridică spre înălțimile lui părăsite. Ai vrea să faci ceva pentru acest Dumnezeu stingher și amărât… să spulberi ceața de pe această Siberie cerească”. (iii) Grație virtuților stilistice, în fraza cioraniană „prăbușirea devine o ceremonie, iar urletul – un rafinament”. (iv)

La 22 ani, înzestrat cu o „sensibilitate agonică” (Åžerban Cioculescu), Emil Cioran se află „pe culmile disperării”, scriind despre conștiința neantului vieții și declarându-se specialist în problema morții. Caracterizat de o „exaltare în negativitate” (Eugen Simion), el subminează orice deosebire practică între bine și rău și recomandă existența ca pe un permanent delir alimentat de sentimentul agoniei. Mereu revoltat, percepe viața în viziuni catastrofice, încărcate de fatalitate: „umăr la umăr cu stafii de idealuri roase de carii, înnămolit în decepții ce se întind ca rufele murdare, viața devine o gârlă a resemnării”. (v)

Privirea întunecată asupra lumii poate fi justificată de câteva experiențe nedemne de ignoranță: „Am avut în copilărie o grădină lângă cimitir și groparul îmi era prieten. Era un tip vesel, se bucura când deshuma morții și juca fotbal cu craniile… Sunt sigur că primii mei ani lângă cimitir au avut un efect în subconștientul meu. Această relație cu moartea m-a influențat fără îndoială… În tinerețe mă gândeam în fiecare clipă la moarte. Era o obsesie chiar atunci când mâncam. Întreaga mea viață a stat sub semnul morții”. (vi)

Începând cu vârsta de 16-17 ani, Emil Cioran e torturat de insomnie: „Toate nopțile mele au devenit nopțile unui om care nu mai putea să doarmă. Åži atunci mi-am spus: trebuie să scrii o carte! Așa s-a născut „Pe culmile disperării”(1934). La 26-27 ani dormeam 2-3 ore cel mult. Toată noaptea vagabondam. Era atât de grav încât maică-mea plângea… Într-o zi i-am spus: „nu mai pot”, la care ea mi-a răspuns cu o frază care mă impresionează și acum: „Dacă aș fi știut… (te-)aș fi avortat !” (vii). Având ca decor nopțile albe, scrisul devine pentru Emil Cioran nu atât un act cultural cât unul terapeutic: „Am scris în momentele mele depresive, ca să mă pot elibera de mine” (viii). Preocupat permanent de subiecte ca plictiseala, singurătatea, suferința, regretul sau moartea, autorul încearcă să-și exorcizeze ființa de ele scăldându-se într-un delir pe care „îl alimentează, îl întreține, îl stimulează” (ix). Tocmai de aceea e contestat furtunos de critica literară a vremii. E acuzat de nesinceritate, trucaj și scenografie; stilul său e catalogat „act de demență” (Nichifor Crainic). Scriitorul însuși e numit “moftangiu sinistru” (George Călinescu) și „depresiv ce se complace într-un univers contaminat de haos” (Lucian Blaga). Dincolo de toate criticile, Emil Cioran mărturisește: „Nimic din tot ce am spus de-a lungul unei vieți nu poate fi separat de ceea ce am trăit. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele” (x). Constantin Noica e printre puținii care nu se îndoiește de sinceritatea lui: „nu-mi dau seama cum poate fi într-un spirit atâta gust pentru neliniște, dar mi se pare tulburător de clar că este sincer chinuit… Ce fel de oameni suntem! Când un licean rămas repetent se sinucide, inimile noastre se întristează. Iar când un om se așează gol în fața vieții și a morții, chinuindu-și sufletul cât pentru zece sinucideri, noi spunem că minte! (xi)

Dacă sinceritatea lui Cioran e controversată, referirile lui la creștinism dovedesc, fără îndoială, confuzii profunde. Pentru fiul protopopului Emilian Cioran, Dumnezeu e doar un partener fictiv de dialog pe care îl inventezi când singurătatea îți devine insuportabilă; e eroarea cea mai mângâietoare și ultimul punct de sprijin atunci când l-ai pierdut pe cel din tine (xii): „Fără Dumnezeu singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. Dar cu El, noblețea tăcerii ne domolește aiureala nemângâierilor. După ce am pierdut toate, ne recâștigăm cumpătul înveșnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite… În încercarea ultimă de a ne îndestula dorința de somn, [Dumnezeu] devine cuib de câte ori cresc aripi oboselii noastre” (xiii).

Emil Cioran vorbește despre Dumnezeu și puterile cerești ca despre niște atentatori la fericirea oamenilor. Însă cerul acesta răsturnat, prăbușit, pustiu de dragoste, e tocmai iadul care spune că domnește în inima lui. Pe Hristos îl disprețuiește și își permite să-I caricaturizeze jertfa: „Marele noroc al lui Iisus este că a murit tânăr. Dacă trăia vreo 60 de ani, în loc de cruce alegea să scrie memorii iar astăzi suflam praful de pe un Fiu al lui Dumnezeu fără noroc”. „Îl invidiez pentru că a reușit să dea lovitura în istorie”. (xiv) Când construiește fraze de acest gen, Cioran se transformă, prin ironie, într-un blasfemiator obraznic. Căci cum ar putea fi numit cel care, în alte fragmente, pomenește de „bâlbâiala lui Dumnezeu” ca „patron al prostiei cosmice”, de „balivernele și dulcegăriile divine” sau preamărește țigara ca fiind mai utilă – în momentele cruciale ale vieții – decât Sfânta Evanghelie?

Emil Cioran nu poate fi condamnat pentru că își descarcă frământările prin scris dar dacă insistă să arunce anateme, n-ar trebui să o facă în necunoștință de cauză. Nu-și află locul aici un inventar al confuziilor teologice pe care le frecventează, însă Cioran s-ar fi cuvenit să știe că dacă vorbești despre Dumnezeu nu poți „cânta după ureche”…

În spatele pamfletelor destinate Divinității se conturează discret falimentul celui care încearcă obsesiv să devină un dumnezeu izolat de Ceruri. Dezamăgit de eșec, el preferă orgoliul singurătății și sfâșierea neputincioasă a presupusei lipse de sens existențial.

Urmărindu-l pe Emil Cioran și cascada gândurilor sale încăierate cu haosul, m-am lăsat furat de splendoarea acrobațiilor stilistice însă m-am trezit cu mâinile goale și cu inima pustie ca după un zbucium inutil. Ce păcat că gândirea lui Emil Cioran a rămas prizoniera unor ficțiuni solitare care îl împiedică să țintească drept!

Daniel Chira

Note

1. Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, Ed. Humanitas, București 1995, pp. 36, 67
2. Andrei Pleșu, Limba păsărilor, Ed. Humanitas, București 1997, pp. 187, 183
3. Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, idem, p. 128
4. Andrei Pleșu, în Doru Liviu Bâftoi, Dicționarul operelor filozofice românești, Ed. Humanitas, București 1997, p. 159
5. Emil Cioran, Îndreptar pătimaș, Ed. Humanitas, București 1991, p. 65
6. Convorbiri cu Cioran, Ed. Humanitas, București 1993, pp. 154-155, 37-38
7. Convorbiri cu Cioran, idem, pp. 102-103, 134-135
8. Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Ed. Humanitas, București 1995, p. 153
9. Mihail Sebastian, Pro și contra Emil Cioran, Ed. Humanitas 1998, p. 68
10. Emil Cioran, Sfârtecare, Ed. Humanitas, București 1995, p. 142
11. Constantin Noica, Pro și contra Emil Cioran, idem, pp. 47, 49
12. Viorel Pâslaru, Dicționarul operelor filozofice românești, idem, p. 9
13. Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Ed. Humanitas, București 1996, pp. 156, 55
14. Emil Cioran, Caiete III, Ed. Humanitas, București 1999, p. 72