EMIL CIORAN - între acrobaÅ£ii stilistice ÅŸi pamflete destinate DivinităÅ£ii

Urmărindu-i rostogolirile metaforei, am întâlnit fragmente sculptate într-un magistral veÅŸmânt sonor: „Doamne, voi culege lacrimile de la poarta iadului ÅŸi-mi voi face cuib în ele ÅŸi-Å£i voi aduna umbrele în amurgurile mele… Doamne, nu mă tem că voi dispărea căci tu rodeÅŸti în singurătăÅ£i ÅŸi pe tulpina ta îmi voi altoi lacrimile!” (i) Emil Cioran profesează „o idolatrie a expresiei, o vocaliză gramaticală” (ii); însă dincolo de acustica sensibilă a limbajului, discursul se dovedeÅŸte inconsistent. Iată alte piruete ale metaforei executate impecabil dar fără corespondent real: „când se va prăbuÅŸi această lume, Dumnezeu [va fi] piatră de mormânt, boltă peste nimicul nostru, păstor al unei turme îngheÅ£ate… Åži dacă încerc să văd prin ce mi-l mai apropii… un val de milă se ridică spre înălÅ£imile lui părăsite. Ai vrea să faci ceva pentru acest Dumnezeu stingher ÅŸi amărât… să spulberi ceaÅ£a de pe această Siberie cerească”. (iii) GraÅ£ie virtuÅ£ilor stilistice, în fraza cioraniană „prăbuÅŸirea devine o ceremonie, iar urletul – un rafinament”. (iv)

La 22 ani, înzestrat cu o „sensibilitate agonică” (Åžerban Cioculescu), Emil Cioran se află „pe culmile disperării”, scriind despre conÅŸtiinÅ£a neantului vieÅ£ii ÅŸi declarându-se specialist în problema morÅ£ii. Caracterizat de o „exaltare în negativitate” (Eugen Simion), el subminează orice deosebire practică între bine ÅŸi rău ÅŸi recomandă existenÅ£a ca pe un permanent delir alimentat de sentimentul agoniei. Mereu revoltat, percepe viaÅ£a în viziuni catastrofice, încărcate de fatalitate: „umăr la umăr cu stafii de idealuri roase de carii, înnămolit în decepÅ£ii ce se întind ca rufele murdare, viaÅ£a devine o gârlă a resemnării”. (v)

Privirea întunecată asupra lumii poate fi justificată de câteva experienÅ£e nedemne de ignoranÅ£ă: „Am avut în copilărie o grădină lângă cimitir ÅŸi groparul îmi era prieten. Era un tip vesel, se bucura când deshuma morÅ£ii ÅŸi juca fotbal cu craniile… Sunt sigur că primii mei ani lângă cimitir au avut un efect în subconÅŸtientul meu. Această relaÅ£ie cu moartea m-a influenÅ£at fără îndoială… În tinereÅ£e mă gândeam în fiecare clipă la moarte. Era o obsesie chiar atunci când mâncam. Întreaga mea viaÅ£ă a stat sub semnul morÅ£ii”. (vi)

Începând cu vârsta de 16-17 ani, Emil Cioran e torturat de insomnie: „Toate nopÅ£ile mele au devenit nopÅ£ile unui om care nu mai putea să doarmă. Åži atunci mi-am spus: trebuie să scrii o carte! AÅŸa s-a născut „Pe culmile disperării”(1934). La 26-27 ani dormeam 2-3 ore cel mult. Toată noaptea vagabondam. Era atât de grav încât maică-mea plângea… Într-o zi i-am spus: „nu mai pot”, la care ea mi-a răspuns cu o frază care mă impresionează ÅŸi acum: „Dacă aÅŸ fi ÅŸtiut… (te-)aÅŸ fi avortat !” (vii). Având ca decor nopÅ£ile albe, scrisul devine pentru Emil Cioran nu atât un act cultural cât unul terapeutic: „Am scris în momentele mele depresive, ca să mă pot elibera de mine” (viii). Preocupat permanent de subiecte ca plictiseala, singurătatea, suferinÅ£a, regretul sau moartea, autorul încearcă să-ÅŸi exorcizeze fiinÅ£a de ele scăldându-se într-un delir pe care „îl alimentează, îl întreÅ£ine, îl stimulează” (ix). Tocmai de aceea e contestat furtunos de critica literară a vremii. E acuzat de nesinceritate, trucaj ÅŸi scenografie; stilul său e catalogat „act de demenÅ£ă” (Nichifor Crainic). Scriitorul însuÅŸi e numit “moftangiu sinistru” (George Călinescu) ÅŸi „depresiv ce se complace într-un univers contaminat de haos” (Lucian Blaga). Dincolo de toate criticile, Emil Cioran mărturiseÅŸte: „Nimic din tot ce am spus de-a lungul unei vieÅ£i nu poate fi separat de ceea ce am trăit. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaÅ£iilor mele” (x). Constantin Noica e printre puÅ£inii care nu se îndoieÅŸte de sinceritatea lui: „nu-mi dau seama cum poate fi într-un spirit atâta gust pentru neliniÅŸte, dar mi se pare tulburător de clar că este sincer chinuit… Ce fel de oameni suntem! Când un licean rămas repetent se sinucide, inimile noastre se întristează. Iar când un om se aÅŸează gol în faÅ£a vieÅ£ii ÅŸi a morÅ£ii, chinuindu-ÅŸi sufletul cât pentru zece sinucideri, noi spunem că minte! (xi)

Dacă sinceritatea lui Cioran e controversată, referirile lui la creÅŸtinism dovedesc, fără îndoială, confuzii profunde. Pentru fiul protopopului Emilian Cioran, Dumnezeu e doar un partener fictiv de dialog pe care îl inventezi când singurătatea îÅ£i devine insuportabilă; e eroarea cea mai mângâietoare ÅŸi ultimul punct de sprijin atunci când l-ai pierdut pe cel din tine (xii): „Fără Dumnezeu singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. Dar cu El, nobleÅ£ea tăcerii ne domoleÅŸte aiureala nemângâierilor. După ce am pierdut toate, ne recâÅŸtigăm cumpătul înveÅŸnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite… În încercarea ultimă de a ne îndestula dorinÅ£a de somn, [Dumnezeu] devine cuib de câte ori cresc aripi oboselii noastre” (xiii).

Emil Cioran vorbeÅŸte despre Dumnezeu ÅŸi puterile cereÅŸti ca despre niÅŸte atentatori la fericirea oamenilor. Însă cerul acesta răsturnat, prăbuÅŸit, pustiu de dragoste, e tocmai iadul care spune că domneÅŸte în inima lui. Pe Hristos îl dispreÅ£uieÅŸte ÅŸi îÅŸi permite să-I caricaturizeze jertfa: „Marele noroc al lui Iisus este că a murit tânăr. Dacă trăia vreo 60 de ani, în loc de cruce alegea să scrie memorii iar astăzi suflam praful de pe un Fiu al lui Dumnezeu fără noroc”. „Îl invidiez pentru că a reuÅŸit să dea lovitura în istorie”. (xiv) Când construieÅŸte fraze de acest gen, Cioran se transformă, prin ironie, într-un blasfemiator obraznic. Căci cum ar putea fi numit cel care, în alte fragmente, pomeneÅŸte de „bâlbâiala lui Dumnezeu” ca „patron al prostiei cosmice”, de „balivernele ÅŸi dulcegăriile divine” sau preamăreÅŸte Å£igara ca fiind mai utilă – în momentele cruciale ale vieÅ£ii – decât Sfânta Evanghelie?

Emil Cioran nu poate fi condamnat pentru că îÅŸi descarcă frământările prin scris dar dacă insistă să arunce anateme, n-ar trebui să o facă în necunoÅŸtinÅ£ă de cauză. Nu-ÅŸi află locul aici un inventar al confuziilor teologice pe care le frecventează, însă Cioran s-ar fi cuvenit să ÅŸtie că dacă vorbeÅŸti despre Dumnezeu nu poÅ£i „cânta după ureche”…

În spatele pamfletelor destinate DivinităÅ£ii se conturează discret falimentul celui care încearcă obsesiv să devină un dumnezeu izolat de Ceruri. Dezamăgit de eÅŸec, el preferă orgoliul singurătăÅ£ii ÅŸi sfâÅŸierea neputincioasă a presupusei lipse de sens existenÅ£ial.

Urmărindu-l pe Emil Cioran ÅŸi cascada gândurilor sale încăierate cu haosul, m-am lăsat furat de splendoarea acrobaÅ£iilor stilistice însă m-am trezit cu mâinile goale ÅŸi cu inima pustie ca după un zbucium inutil. Ce păcat că gândirea lui Emil Cioran a rămas prizoniera unor ficÅ£iuni solitare care îl împiedică să Å£intească drept!

Daniel Chira

Note

1. Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas, Bucureşti 1995, pp. 36, 67
2. Andrei PleÅŸu, Limba păsărilor, Ed. Humanitas, BucureÅŸti 1997, pp. 187, 183
3. Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, idem, p. 128
4. Andrei PleÅŸu, în Doru Liviu Bâftoi, DicÅ£ionarul operelor filozofice româneÅŸti, Ed. Humanitas, BucureÅŸti 1997, p. 159
5. Emil Cioran, Îndreptar pătimaÅŸ, Ed. Humanitas, BucureÅŸti 1991, p. 65
6. Convorbiri cu Cioran, Ed. Humanitas, BucureÅŸti 1993, pp. 154-155, 37-38
7. Convorbiri cu Cioran, idem, pp. 102-103, 134-135
8. Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Ed. Humanitas, BucureÅŸti 1995, p. 153
9. Mihail Sebastian, Pro ÅŸi contra Emil Cioran, Ed. Humanitas 1998, p. 68
10. Emil Cioran, Sfârtecare, Ed. Humanitas, BucureÅŸti 1995, p. 142
11. Constantin Noica, Pro ÅŸi contra Emil Cioran, idem, pp. 47, 49
12. Viorel Pâslaru, DicÅ£ionarul operelor filozofice româneÅŸti, idem, p. 9
13. Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Ed. Humanitas, BucureÅŸti 1996, pp. 156, 55
14. Emil Cioran, Caiete III, Ed. Humanitas, BucureÅŸti 1999, p. 72