Pomenirea Sfântului nostru Părinte Filaret, Mitropolitul Moscovei (19 noiembrie)
publicat in Sinaxar pe 7 Noiembrie 2022, 16:48
Sfântul Filaret1 a fost una dintre personalitățile cele mai însemnate ale Bisericii Ruse din veacul al XIX‑lea. Născut în anul 1782 la Kolomna, în apropierea Moscovei, în sânul unei familii preoțești, a fost botezat cu numele de Vasile. La vârsta de nouă ani a început cursurile seminarului local, apoi și-a continuat pregătirea teologică la seminarul de pe lângă Lavra „Sfânta Treime și Sfântul Serghie”. Mitropolitul Moscovei, Platon, care se retrăgea adesea în această mănăstire, a remarcat înzestrarea deosebită a tânărului seminarist pentru învățarea limbilor vechi, a teologiei și a poeziei și l-a luat sub ocrotirea sa. În pofida darurilor sale, Vasile era evlavios, liniștit și modest șiera prețuit de toată lumea. Terminându-și studiile ca șef de promoție, i s-a încredințat predarea limbii grecești – pe care o scria și o vorbea curent – și a limbii ebraice. Retor iscusit, tânărul Vasile știa să aprindă în inimile oamenilor văpaia iubirii de virtuți, astfel că a fost rânduit în scurtă vreme ca predicator al Lavrei și numit profesor de retorică. Binefăcătorul său, Mitropolitul Platon, care era considerat un mare teolog și un retor talentat, scria despre el: „Eu scriu ca un om, el însă scrie asemenea unui înger.”. Încurajat de Mitropolit și după o îndelungă cugetare însoțită de lupte lăuntrice, strălucitul profesor a fost tuns în monahism cu numele de Filaret și a fost hirotonit diacon câteva zile mai târziu (1808). La un an după aceea a fost transferat la Seminarul de la Sankt Petersburg, unde a îndeplinit funcția de inspector și profesor de filosofie. După hirotonirea sa întru preot, a predat la Academia Ecleziastică Sfânta Scriptură, istoria bisericească, drept canonic și teologie dogmatică. Pe lângă aceasta, tânărul preot continua să predice, iar glasul lui, răsunând în marile catedrale, atrăgea mulțime de admiratori. Era în legătură cu scriitori iluștri din acea vreme, precum Pușkin, pe care îl mângâiase printr-un poem minunat și care i-a scris cu recunoștință: „Poetul, cuprins de o sfântă teamă, ascultă smerit harpa lui Filaret.”.
Ridicat la rangul de arhimandrit la vârsta de treizeci de ani, a fost curând numit rector al Academiei Ecleziastice și stareț al unei mănăstiri însemnate din Novgorod. Neobosit în îndeletnicirile intelectuale, precum și în cele administrative, se ocupa mereu de trei-patru probleme în același timp. Iată cum îl descrie ucenicul său, arhimandritul Fotie: „Avea mereu chipul luminat și vesel, ochii pătrunzători, un aer ascetic și aspru, însă plăcut. Mersul său era încet și solemn. Avea vocea blândă și subțire, însă limpede. Vorbea cu finețe și agerime, reușind să-i facă pe studenți să-l asculte cu atâta interes, încât uitau de ora mesei. Puterea, frumusețea, demnitatea și cinstea Academiei Ecleziastice erau întru totul reunite în Filaret.”. Unind erudiția deosebită cu evlavia înflăcărată, sfântul încerca să transmită în primul rând celor ce-l ascultau sau îi citeau operele – care sunt lucrări de referință ale literaturii ortodoxe – „duhul Ortodoxiei”. De aceea, încă din timpul vieții sale a fost considerat un adevărat Părinte al Bisericii și numit „noul Gură de Aur”.
După ce a primit titlul de Doctor în Teologie, Filaret a fost numit episcop la vârsta de doar treizeci și cinci de ani (1817). A fost mai întâi vicar al Mitropolitului de Sankt Petersburg, apoi a devenit Arhiepiscop de Tver, de Iaroslav, iar după cinci ani a fost înălțat în jilțul Mitropoliei Moscovei și Kolomnei, pe care l-a ocupat până la trecerea sa la cele veșnice. Sfântul ierarh își cârmuia eparhia cu aceeași energie de care dăduse dovadă când era rector al Academiei. De cum a fost numit la Tver, timp de o sută de zile a străbătut această imensă eparhie, predicând în toate bisericile. Aflat la cârma Mitropoliei Moscovei, a lucrat cu stăruință pentru a îndrepta lipsurile clerului. Aspru în ceea ce privește rigoarea morală a clericilor, nu pregeta să le dea pedepse canonice; știa însă să domolească această asprime, contribuind personal la nevoile materiale ale familiilor clericilor scoși din preoție. Lucrând fără răgaz, nu se odihnea nicicând, și nimeni nu știa când doarme, căci în orice moment din zi și din noapte venea la el slujitorul lui, îl afla mereu așezat la masa de lucru. Sfântul ierarh scria lucrări teologice, manuale, articole, însă mai ales dădea tot ce avea mai bun în predicile sale minunate2. A lăsat, de asemenea, și o corespondență foarte vastă, care cuprinde îndrumări de mare folos pentru viața bisericească. A fost și începătorul traducerii Bibliei în limba rusă, lucrare cu bătaie lungă, la care a contribuit traducând el însuși mai multe cărți și care nu a putut fi terminată decât după cincizeci de ani, din pricina împotrivirii țarului și a unor grupări ecleziastice. Datorită sprijinului și colaborării sale, stareții de la sfânta mănăstire Optina au putut publica traducerile pe care le făcuseră după Sfinții Părinți ai Bisericii, lucrări care aveau să prilejuiască o importantă mișcare de trezire duhovnicească în Rusia [10 și 11 octombrie]. Nedându-se la o parte de la a cere sfat colaboratorilor săi și primind cu smerenie criticile acestora, sfântul ierarh era blând și răbdător cu dușmanii lui și îndura cu îngăduință și cele mai nedrepte învinuiri. Când era însă vorba de sfintele dogme, de poruncile Domnului sau de tradiția Bisericii, se arăta de neclintit. Toate veniturile sale le folosea pentru opere de binefacere, făcând tot ce putea pentru ca acestea să nu fie știute de nimeni. Din avutul lui a fost construit un azil pentru orfani și pentru copiii preoților nevoiași.
În anul 1819 a devenit membru al Sfântului Sinod. Nu era chestiune la care să nu fie priceput. Astfel, i se cerea sfat chiar și atunci când nu era prezent la reuniuni, iar el dădea și celor mai dificile probleme o soluție corectă și întemeiată cu înțelepciune pe principiile canonice.
Nevoitor din fire, sfântul ierarh iubea retragerea în pustie pentru a se îndeletnici cu rugăciunea și cu împreună-vorbirea cu Dumnezeu. Pentru a putea face aceasta a întemeiat Schitul „Ghetsimani”, în apropierea Lavrei Sfintei Treimi, unde petrecea adesea câteva zile într-o chilie simplă. Plin de iubire dumnezeiască, ochii i se umpleau de lacrimi atunci când era vorba de fapte bune, de gânduri înțelepte și de probleme vrednice de compătimire. Pururea încerca să plinească ceea ce îi învăța pe ceilalți, atrăgându-și astfel afecțiunea neclintită a credincioșilor, care îi cereau sfintele rugăciuni, adesea încununate de minuni.
După ce a strălucit vreme de jumătate de veac ca o făclie a harului în candelabrul Bisericii, Sfântul Filaret a trecut cu pace la Domnul pe data de 19 noiembrie 1867, la vârsta de optzeci și cinci de ani. Cu câteva luni înainte îl văzuse în vis pe tatăl său, care îl îndemnase să fie cu luare aminte la „data de 19”.
Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxar, vol III, luna noiembrie, pp. 231-235