CRUCEA  ÎN TIMPURILE PREISTORICE

Crucea este cel mai răspândit simbol sacru și e bine să remarcăm încă de la început faptul că acest simbol nu este o exclusivitate a creștinismului. Pictată sau gravată, crucea apare încă din timpurile preistorice pe materiale sau pe obiectele de cult aproape în fiecare formă de cultură preistorică. Mai întâi de toate, să ne amintim de faptul că la păgâni crucea era un instrument de tortură și de ocară, deoarece pe ea erau răstigniți făcătorii de rele și cei osândiți la moarte. În special în mediul elenistico‑romanic, crucea nu era altceva decât un instrument pentru servile supplicium (pedeapsa sclavilor),metoda aceasta de pedepsire fiind preluată de romani de la cartaginezi.

CRUCEA ÎN NOUL TESTAMENT ȘI ÎN BISERICA PRIMARĂ

Prefigurată în Vechiul Testament prin diferite obiecte, metafore sau semne, crucea este des întâlnită și în Noul Testament, cuvântul fiind folosit atât în sens propriu, cât și în sens figurat. În sens propriu, este lemnul în formă de cruce pe care l‑a purtat pe umeri și pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. În sens figurat, Hristos recomandă de mai multe ori purtarea Crucii. Sfântul Apostol Pavel le scria galatenilor, vorbind despre taina Crucii: „Iar mie să nu‑mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume.” (Galateni 6, 14). Crucea apare pomenită și la ceilalți autori ai Noului Testament. Totuși, din cauza asocierii crucii cu un instrument de execuție, de tortură, în primii ani ai creștinismului, acest simbol a fost acceptat cu o oarecare ezitare chiar și de către unii Părinți ai Bisericii. Primul simbol al creștinilor nu a fost așadar crucea, ci un desen asemănător unui pește, care simboliza numele Mântuitorului: IHTYS. Așa se explică faptul că Părinții apostolici nu fac nicio referire la cruce, iar la apologeți ea ocupă un loc secundar (GROSSI, V., Croce, 1295). Prin urmare, numai după o vreme crucea a devenit simbol plenar al triumfului vieții asupra morții, în Hristos, mărturie vizibilă a identității creștine.

Asta nu înseamnă însă că simbolismul Crucii nu a fost un stindard suprem al identității creștine încă din vremea Bisericii primare. Faptul că în decursul vremurilor de persecuție împotriva creștinilor aceștia erau cinstitori ai Crucii (Tertulian) și că cele mai vechi acte martirice îi arată pe martiri pecetluindu‑se cu semnul Crucii, în clipele judecății și ale pătimirii lor dureroase, sunt doar câteva argumente care demonstrează acest lucru.

AFLAREA SFINTEI CRUCI LA IERUSALIM ȘI ÎNĂLȚAREA EI DE CĂTRE EPISCOPUL MACARIE

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci marchează două evenimente solemne: aflarea Crucii şi Înălţarea ei în faţa poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335, dar şi aducerea Sfintei Cruci de la perşi, în 629, pe vremea împăratului bizantin Heraclie, care a aşezat‑o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Primul episod, amintit în fiecare an pe 14 septembrie, a avut loc în timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306‑337). Domnia acestuia a reprezentat pentru creştinătate o adevărată renaştere a evlaviei faţă de Sfânta Cruce, moştenită de la Apostoli. Prin biruința împotriva lui Maxențiu, sub semnul Crucii, împăratul Constantin s‑a poziționat în favoarea creștinilor prin așa numitul edict de la Milano. Dincolo de biruința asupra lui Maxențiu, un alt eveniment a marcat definitiv evlavia faţă de Sfânta Cruce: descoperirea la Ierusalim a lemnului Crucii pe care a fost răstignit Domnul Hristos. Se ştie că, ajuns singur stăpânitor peste toată împărăţia romanilor, marele Constantin a trimis‑o pe maica sa, Sfânta Elena, în Ţara Sfântă spre cercetarea şi înnoirea Sfintelor Locuri şi întru căutarea lemnului Crucii Domnului. Astfel, au fost făcute săpături pe Golgota, unde fusese răstignit Mântuitorul și unde, în anul 119, împăratul Adrian ridicase un templu păgân. Dărâmându‑se templul și făcându‑se săpături pentru fundația unei biserici, au fost găsite cele trei cruci. În urma unei minuni, Crucea Mântuitorului a fost identificată. Sfânta Elena a luat‑o şi a venerat‑o, apoi i‑a încredințat‑o episcopului Macarie. Aflarea Sfintei și de viață făcătoarei Cruci a dat naștere serbării Sfintei Cruci. Ziua aflării ei se serba la Ierusalim cu mare solemnitate. Împăratul Constantin a dat ordin să se ridice la Ierusalim o biserică cu hramul Învierii Domnului. La finalizarea ei, biserica a fost sfințită pe 13 septembrie 335, iar pe 14 septembrie episcopul a arătat lemnul Sfintei Cruci mulțimii prezente la sfințire, înălțându‑l, ca să‑l vadă toți. În amintirea acestui eveniment a luat naștere sărbătoarea care se numește „Înălțarea Sfintei Cruci”.

BIRUINȚA ASUPRA PERȘILOR ȘI O „NOUĂ ÎNĂLȚARE” A SFINTEI CRUCI

Al doilea eveniment pe care‑l pomenim la data de 14 septembrie, și care a sporit și mai mult cinstirea Sfintei Cruci, s‑a petrecut pe vremea împărătului Heraclie (610‑641). Perşii au cucerit Ierusalimul în anul 614 şi l‑au jefuit, luând între alte odoare de preţ lemnul Sfintei Cruci şi ducându‑l în capitala lor (Ctesifon). Dar împăratul Heraclie a trecut la luptă şi i‑a învins, perşii fiind siliţi să aducă înapoi, la Ierusalim, lemnul Crucii, care i‑a fost încredinţat, în anul 629, Sfântului Zaharia, patriarhul Ţării Sfinte. Acesta, ca și predecesorul său, episcopul Macarie, a ridicat Sfânta Cruce și a binecuvântat tot poporul. De atunci, la Înălţarea Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, se prăznuieşte şi această biruinţă a Crucii Domnului asupra perşilor.

SFÂNTA CRUCE, SIMBOL AL IUBIRII ȘI ALTAR DE JERTFĂ

Așa cum sublinia René Guénon, „dacă Iisus Hristos S‑a jertfit pe Cruce este pentru a duce și mai sus valoarea pe care crucea o avea și care îi fusese recunoscută în multe tradiții” (GUÈNON, Simbolismul Crucii, București 2012). În acest sens, putem spune că Hristos a făcut din Cruce, raportat la ideea de simbolism, „supremul simbol al iubirii lui Dumnezeu față de om”, cu vocația de a deveni și cel mai măreț simbol al iubirii omului față de om. Crucea reprezintă, pentru noi, creștinii, o pecete binecuvântată peste întreaga existență umană, de la leagăn și până la mormânt. Până și în îmbrățișarea unui om care‑și deschide brațele pentru a‑și cuprinde semenul cu căldură „se întâlnesc tot două cruci, vii, căci și fizic omul poartă, în propria‑i structură somatică, semnul Crucii” (TOMA & KREMER, Crux christiana). Prin urmare, Crucea rămâne în veci cel mai sfânt altar al celei mai înalte jertfe: dumnezeiasca Jertfă a Răscumpărării lumii întregi şi a noastră, a tuturor, o dată pentru totdeauna. Prin moartea Sa, Mântuitorul a biruit păcatul și moartea, iar prin Învierea Sa a arătat slava Crucii ca fiind slavă a iubirii Sale jertfelnice. Astfel, Crucea ne aduce aminte de iubirea lui Hristos pentru noi, o iubire mai tare ca moartea. Așadar, Crucea este simbolul vieții trăite în iubire smerită, jertfelnică, dăruitoare de sine, care creează comuniune, care iartă și care se înalță, care asumă și reînnoiește.