Avea o moşie (villa) prosperă şi şi-a lăsat fiul să-şi petreacă primii săi ani cu nimicuri, fără mare grijă de cele ale Domnului. Când Patrick a împlinit însă vârsta de şaisprezece ani a fost prins de nişte piraţi, dimpreună cu numeroşi alţi locuitori din zonă, şi a fost vândut în Irlanda unui moşier care îi încredinţă paza turmelor sale pe munte. Asprimea exilului în acest pământ străin şi stăpânit aproape în întregime păgânismului, precum şi contactul cu natura, i-au întors inima către Domnul, şi a început să ducă o viaţă de pocăinţă, petrecându-şi zilele şi cea mai mare parte din nopţi în rugăciune, în genunchi pe pământul îngheţat sau udat de ploi, fără să se simtă nicidecum stingherit, într-atât se pătrunsese sufletul său de mângâierea cea de Sus.

După şase ani de robie care se transformase într-un rai al desfătărilor, într-o noapte, auzi o voce care îi spunea : „Bine ai făcut că ai postit şi te-ai rugat. Domnul ţi-a auzit rugăciunea. Mergi acum, întoarce-te în ţara ta, vaporul te aşteaptă!” Plin de încredere, a fugit de acolo şi, mergând la întâmplare mai bine de 320 de kilometri, a ajuns într-un port şi s-a îmbarcat pe un vapor de negustori păgâni. După trei zile, au debarcat pe un pământ pustiu şi străin (2) şi s-au aşternut la drum în căutarea unei locuinţe. Au pribegit vreme de o lună chinuiţi de foame, şi în cele din urmă i-au cerut lui Patrick să se roage Dumnezeului lui pentru a-i salva. De cum tânărul creştin şi-a ridicat mâinile, o turmă de porci a apărut şi oamenii au putut ucide câteva animale pentru a-şi potoli foamea. După mai multe necazuri, Patrick a reuşit să ajungă în patria sa, unde a fost răpit din nou de piraţi, dar de data aceasta şi-a recâştigat libertatea după două luni, întocmai cum i se proorocise.

Ajuns la casa părintească, sfântul avu încă o vedenie : un trimis ceresc cu numele Victorius a venit la el arătându-i un pachet de scrisori. Deschizând-o pe cea dintâi, el citi : „Glas al Irlandei! Sfinte băiat, te rugăm să vii iarăşi în mijlocul nostru.” Şi atunci avu impresia că aude vocea oamenilor din pădurea Foclut, unde îşi petrecuse anii de robie. Simţind în suflet chemarea Domnului, hotărî să se pregătească să îi încreştineze pe aceşti barbari, îngrijindu-se însă mai întâi să înveţe cele despre credinţă pe care le trecuse cu vederea în tinereţe. A mers atunci în Galia, unde a poposit în mai multe mănăstiri, şi îndeosebi la Lérins, iar vreme de cincisprezece ani a locuit la Auxerre pentru a urma învăţăturii sfântului Gherman (31 iulie), care l-a hirotonit întru diacon.

Când sfântul Gherman a revenit din misiunea sa din Anglia, unde luptase împotriva ereticilor pelagieni (429), a adus vestea că Irlanda ducea mare lipsă de misionari. Sfântul Paladie (3), diacon de la Roma, a fost atunci hirotonit întru episcop de către papa Celestin I (431) cu scopul de a-i conduce şi de a-i organiza pe puţinii creştini din Irlanda. Însă acesta a avut de înfruntat mari greutăţi, a întemeiat numai trei biserici şi la doar câteva luni după înscăunare a murit. Sfântul Gherman l-a hirotonit atunci întru episcop pe sfântul Patrick, cu menirea de a evangheliza triburile barbare din Irlanda. Acesta era bine pregătit pentru misiunea încredinţată, nu numai prin chemarea lui Dumnezeu, ci şi datorită faptului că ştia limba şi obiceiurile acestor populaţii. Aducându-şi aminte de păcatele sale din tinereţe, pregetă să accepte chemarea la episcopie, însă o nouă vedenie îi arătă ca aceasta era voia Domnului.

În fruntea unui mic grup de feţe bisericeşti, Patrick a debarcat pe insulă, în acelaşi loc unde venise şi sfântul Paladie, şi a plecat numaidecât la o mare adunare, întâlnire pe care o ţineau regulat şefii clanurilor. L-a propovăduit pe Domnul cu îndrăzneală înaintea acestor războinici sălbatici şi a reuşit să-i convertească pe unii dintre ei, obţinând astfel încreştinarea popoarelor lor, precum şi terenuri pe care să întemeieze biserici şi mănăstiri. A străbătut întreaga Irlandă, şi cu precădere partea de nord, propovăduind fără de răgaz cuvântul Domnului, adresându-se de preferinţă mai întâi şefilor clanurilor şi regilor băştinaşi. În acest fel a reuşit să îi încreştineze pe regele Dublinului, pe cel al Munsterului şi pe cei şapte fii ai regelui de Connaught. S-a izbit totuşi de opunerea druizilor, care îşi îndreptau vrăjitoriile împotriva apostolului; însă prin puterea lui Dumnezeu, Patrick le-a zădărnicit încercările, iar pe unii dintre ei a reuşit să îi convertească, aceştia devenind preoţi evlavioşi şi cu râvnă pentru evanghelizarea fraţilor lor. După ce a propovăduit în regatul Oriel, a întemeiat o mănăstire la Armagh, care a fost centrul peregrinărilor sale misionare şi care a devenit mai apoi reşedinţa arhiepiscopală a Irlandei. Sfântul Patrick a organizat noua Biserică, hirotonind preoţi şi episcopi, respectând cu înţelepciune trăsăturile specifice ale poporului irlandez. Episcopii săi nu îşi aveau reşedinţa în cetăţi, ci în mănăstiri, care au cunoscut odată cu generaţiile ce au urmat o înflorire fără seamăn, transformând astfel Irlanda într-o nouă Tebaidă, de unde au ieşit mulţi monahi, misionari îndrăzneţi şi călători neobosiţi, care au avut o contribuţie fundamentală la evanghelizarea din nou a Europei în urma invaziilor barbare. (4)

Fie că se afla într-una din aceste mănăstiri – episcopii, fie în călătorie, sfântul Patrick îşi împlinea totdeauna pravila zilnică de rugăciune, care consta în citirea întregii Psaltiri, dimpreună cu toate cântările Vechiului Testament şi alte texte insuflate de Duhul Sfânt precum Apocalipsa sfântului Ioan.
Ajuns la vârsta de optzeci de ani, sfântul Patrick s-a retras puţin după treizeci de ani de episcopat.

Mai înainte de adormirea sa, pe care Domnul i-o vestise, Patrick făcu o ultimă incursiune prin împrejurimi. Văzând la marginea drumului un tufiş care ardea fără să se mistuie, sfântul s-a apropiat de el şi a auzit atunci un înger care i-a promis, printre altele, că avea să judece pe poporul irlandez în ziua cea de pe urmă. Întors la Saul, în Ulidia, a adormit în pace, însoţit de cântările cetelor îngereşti, pe data de 17 martie 461. Trupul său a fost pus apoi pe un car tras de doi boi sălbatici care s-au oprit într-un loc unde i-a fost săpat mormântul şi care a fost numit mai apoi Down-Patrick (5). Irlanda, care datorită nevoinţelor sfântului Patrick a devenit Insula sfinţilor, îl cinsteşte cu râvnă ca pe principalul ei apărător şi i-a închinat mai bine de două sute de biserici. Cinstirea lui s-a răspândit mai apoi în întregul Occident.

Traducere din limba franceză de Ioana Căpităneanu

Note

1. Membru al administraţiei locale responsabil cu încasarea impozitelor.
2. După unii, ar fi vorba de o regiune de Galia de curând invadată de barbari; după alţii ar fi vorba de o zonă din Marea Britanie, varianta aceasta fiind mai plauzibilă.
3. Pomenit la 6 iulie în Biserica latină.
4. Cf. mai ales mărturiile Sf. Columba de Iona [9 iunie] şi ale Sf. Columban de Luxeuil [23 nov.].
5. O tradiţie irlandeză spune că, cu puţin înainte de adormirea sa, sfântul Patrick a vizitat-o pe sfânta Brigita [1 febr.] şi a rugat-o să îi ţeasă giulgiul în care avea să fie înmormântat.