Adaugat la: 9 Iunie 2022 Ora: 15:14

„Cel care nu are smerenie nu înțelege nimic.” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice)

Tu spui: „Viața mea este plină de suferințe.”. Dar eu îți răspund, sau mai bine zis Domnul însuși îți răspunde: „Smerește-te și vei vedea că încercările tale se vor preschimba în odihnă.”. (…) Acum ești bucuros, pentru că ai devenit smerit și harul Domnului este cu tine; acum, chiar dacă ai fi singur în sărăcie, bucuria nu te va părăsi, căci ai în suflet acea pace despre care Domnul a spus: „Vă dau pacea mea.”.  Astfel, Domnul dă această pace oricărui suflet smerit. 

Sufletul omului smerit este ca marea; dacă arunci o piatră în mare ea tulbură puțin suprafața apei, apoi se cufundă în adâncuri. Tot așa dispar și suferințele în inima omului smerit, căci puterea Domnului este cu el.

Sf. Siluan, Despre smerenie

Pentru un om rațional și lucid, care își cunoaște limitele și natura muritoare, smerenia este singura atitudine logică și judicioasă pe care o putem avea în fața misterului de nepătruns al vieții, al universului și al propriului nostru suflet. Căci față de infinitul spațiului și al timpului, știința, inteligența, puterile noastre și durata vieții sunt tot atât de neînsemnate ca și știința, puterile și viața unei furnici. De aceea, mândria este o sminteală care ne orbește și ne face să credem în înțelepciunea și în valoarea persoanei noastre, împiedicându-ne să vedem nimicnicia noastră fundamentală: „Da, o nimica sunt fiii omului, / Minciună sunt fiii oamenilor, / Puși în cumpănă toți laolaltă ar fi / mai ușori  decât o suflare.” (Ps. 62, 9).

Știința modernă, care în societățile noastre desacralizate a devenit principala noastră sursă de adevăr și de cunoaștere, își recunoaște limitele și neputința apropiată de infinit atunci când ne informează că universul este compus în proporție de 95% dintr-o materie și o energie negre, despre care nu știm nimic; și nici din restul de 5% nu cunoaștem decât o foarte mică parte.  Prin urmare, „despre cine sau despre ce pot spune cu adevărat „cunosc asta”? (…) Chiar și această inimă care este a mea îmi va rămâne pentru totdeauna de neînțeles.” (Albert Camus, Mitul lui Sisif).

Smerenia este primul pas către cunoașterea adevărată – cunoașterea lui Dumnezeu.

Păcatul lui Adam și al femeii lui  – care nu se numea încă Eva – a fost voința de a dobândi, mâncând din fructul oprit, o cunoaștere independentă de înțelepciunea lui Dumnezeu și  egală cu atotștiința dumnezeiască. Dar, încălcând porunca lui Dumnezeu, ei nu puteau cunoaște decât răul, căci binele este voința lui Dumnezeu, în afară de care nu există niciun alt bine. Mândria omului care s-a lăsat ispitit de promisiunea șarpelui, „veți fi ca Dumnezeu” (Gen. 3, 5), a fost cauza pierzaniei sale, astfel încât smerenia, pe care o propo-văduiește Hristos prin propriul lui exemplu, este singurul mijloc de a ne vindeca de acest rău originar. „Dacă această singură patimă (mândria), fără nicio alta, a pricinuit căderea din cer, ne putem întreba dacă nu ar fi posibil să ne urcăm la cer numai prin smerenie, fără ajutorul niciunei alte virtuți.” (Sf. Ioan Scărarul, Scara sfântă).

Mândria ne face să credem că știm mai bine decât Dumnezeu ce este bine și ce este rău, opunând voinței lui Dumnezeu voința noastră proprie, care este de fapt voința celui viclean, căci „cel ce nu se supune lui Dumnezeu se supune vrăjmașului său” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).

De fiecare care dată când judecata noastră omenească consideră nefericite dureroase sau nedrepte situațiile cu care suntem confruntați reproducem păcatul lui Adam, de nesupunere la voința lui Dumnezeu, căci „tot ce ți s-a întâmplat după naștere, și naşterea însăși, ți-au fost date de Dumnezeu” (Sf. Ioan Scărarul, op. cit.). Iar Dumnezeu nu ne poate da nimic rău, dar mintea noastră omenească este prea îngustă pentru a înțelege binele pe care ni-l dă sub aparența unui lucru neplăcut, dureros sau nedrept în ochii noștri pământești.

Cine sunt eu pentru a avea dreptul să judec că un lucru este bun sau rău, drept sau nedrept? Dar după ce a mâncat din fructul cunoașterii binelui și a răului omul se crede îndreptățit să judece orice lucru după propria lui minte și cu propria lui voință, care iau locul înțelepciunii și voinței lui Dumnezeu.

Omul mândru își închipuie că numai el cunoaște adevărul. „Eu sunt primul care am descoperit adevărul”, proclamă acest înverșunat dușman al lui Dumnezeu și al smereniei, care a fost Nietzsche, în Ecce homo.

Omul smerit nu se încrede în judecata lui – „nu te bizui pe înțelepciunea ta” (Prov. 3, 5) –, întrucât știe că „înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19). „Nu lăsa să se umfle inteligența ta (…). Nu te încrede în cunoașterea ta, pentru ca vrăjmașul să nu afle o ocazie prielnică de a te prinde în capcana vicleniei lui”, mai zice Sf. Isaac Sirul.  

Omul mândru ar vrea să schimbe fața lumii, pe care o consideră rău făcută. Astfel încât  Nietzsche își atribuie un rol mesianic, de salvator al omenirii, așa cum o vor face mai târziu marxiștii și naziștii: „Numai începând cu mine speranțele sunt din nou posibile. (…) Numai începând cu mine va exista pe pământ o mare politică.” (op. cit.).

Dar toate străduințele oamenilor de a făuri o nouă lume fără Dumnezeu au avut rezultate catastrofale. De aceea „nefericirea este astăzi patria comună, singura împărăție pământească ce își ține promisiunea” (Albert Camus, Omul revoltat).

Omul smerit nu are ambiția de a schimba lumea, ci se străduiește înainte de toate să se schimbe pe el însuși, și consideră că „în lume totul, fără excepție, se săvârșește conform voinței lui Dumnezeu” (Sf. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu).

Păcatul, însoțit de smerenie, este preferabil virtuții aliate cu mândria: „Înfățișează-ți în minte două care înhamă la unul virtutea și mândria, și la celălalt păcatul și smerenia, și vei vedea că cel tras de păcat va depăși carul virtuții.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre imposibilitatea înțelegerii lui Dumnezeu).

Mândria constituie un obstacol între noi și Dumnezeu, căci omul mândru devine propriul său dumnezeu și nu ascultă decât de propria lui voință, reînnoind astfel păcatul lui Adam.

Smerenia este antidotul care ne apără de veninul șarpelui ce a pricinuit căderea lui Adam, iar prin smerenie îl vom putea birui pe cel necurat, devenind din nou copiii lui Dumnezeu. De aceea, „când te prezinți în fața lui Dumnezeu prin rugăciune să fii în cugetul tău ca o furnică, ceva ce se târăște pe pământ, ca un vierme, ca un copil care se bâlbâie. Și nu spune nimic în fața Lui pe care crezi  că-l știi. Ci apropie-te de Dumnezeu cu o inimă de copil. (…) A fost spus: «Domnul îi ocrotește pe copii.». Cel care este ca un mic copil se apropie de șarpe, îl ia de gât, iar șarpele nu-i face niciun rău.” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).

Mândria este semnul că duhul celui viclean locuiește în noi.

Prin smerenie primim în noi Duhul lui Hristos, care a spus: „eu sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29 ).

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni