Nu este întâmplător faptul că o bună parte din paremiile (texte vechi‑testamentare) care se citesc în Săptămâna Mare (și în tot Postul Sfintelor Paști) sunt fragmente din cartea Facerii. Crearea și re‑crearea lumii sunt puse împreună într‑o frumoasă oglindă care ne arată planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Biserica, ne spune Sfântul Irineu al Lyonului (sec. al II‑lea), a fost „semănată / plantată” ca o grădină în lumea aceasta (Împotriva ereziilor, 5.20.2). Tot în această perioadă a postului premergător Sfintelor Pătimiri și Învierii a predicat Sfântul Vasile cel Mare cele nouă Omilii ale sale la Hexaemeron (cele șase zile ale Facerii), în care vorbește despre Biserică văzând‑o ca împlinire a creației inițiale. Pentru Sfântul Vasile, restaurarea Paradisului este realizată în Biserică prin Sfântul Duh. „Dacă marea este frumoasă și de laudă în ochii lui Dumnezeu”, spune Sfântul Vasile, vorbind despre despărțirea apelor în cea de‑a doua zi a creației, „cum să nu‑I fie mai frumoasă adunarea unei astfel de biserici, în care sunetul amestecat, asemănător valului care atinge țărmul mării, pornit din glasul bărbaților, femeilor și copiilor, se înalță către Dumnezeu în timp ce ne rugăm? O liniște adâncă păstrează neclătinată biserica aceasta, pentru că duhurile răutății nu pot să o tulbure cu învățături eretice.” (Omilii la Hexaemeron, 4.7, în Părinți și Scriitori Bisericești (P.S.B.), vol. 17, p. 118). Astfel, Sfântul Vasile vorbește despre unitatea în rugăciune a eclesiei ca desăvârșire a creației, bineplăcută lui Dumnezeu (Facere 1, 10, 12). Într‑o altă omilie din același ciclu, Sfântul Vasile ne reamintește că, asemeni poruncii date de Creator pământului să dea roadă, tot așa suntem și noi, mlădițele viței (Ioan 15, 5), Biserica lui Hristos, chemați „să aducem rod bogat, ca să nu cumva, osândiți fiind ca nefolositori, să fim dați focului”. Deosebit de frumos continuă el spunând că „Dumnezeu cere apoi de la noi să primim a fi săpați; iar sufletul este săpat atunci când leapădă grijile lumești, care sunt poveri pe inimile noastre” (Omilii la Hexaemeron, 5.6, în P.S.B., vol. 17, pp. 125‑126).

Și care moment este mai potrivit pentru a lăsa deoparte grijile lumii acesteia împovărătoare decât perioada aceasta a anului liturgic? Spre a primi bucuria și lumina Învierii ne pregătim vlăstarele sufletelor atât personal, cât și comunitar, fiecare în parcursul urcușului său duhovnicesc, dar împreună în călătoria alături de Domnul spre cruce, peșteră și grădină.

Aceasta este pentru Părinții din vechime grădina Bisericii, mai frumoasă și mai mântuitoare decât cea edenică. Sfântul Grigorie al Nissei argumentează în Marele său cuvânt catehetic (cap. 26) că starea de după restaurarea omului la condiția sa primordială este una a rugăciunii comune de mulțumire, de tedeum. Expresia cea mai înaltă a acestei condiții de slăvire este fără doar și poate comuniunea euharistică (de vreme ce grecescul εὐχαριστία – euharistie – se traduce literal prin mulțumire). Iar această restaurare despre care vorbește Sfântul Grigorie este, în teologia Sfântului Vasile, realizată numai prin Duhul Sfânt, care ne ridică spre ceruri și ne întoarce la starea de fii și de fiice ai lui Dumnezeu, plasându‑ne în Paradisul cel înalt, pe care l‑am pierdut prin păcat (Despre Sfântul Duh, 15.36). Acest paradis este într‑o măsură trăit chiar din timpul vieții de creștin, în Biserică, însă cu desăvârșire în viața veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu. 

Programul hermeneutic al Sfântului Vasile privind zilele creației este continuat de fratele său, Grigorie, în lucrarea Despre Facerea omului. Sfântul Grigorie ne învață că „harul învierii nu trebuie înțeles altfel decât ca o restabilire a oamenilor la vechea stare pe care au avut‑o înainte de căderea în păcat. Într‑adevăr, harul pe care‑l așteptăm este reîntoarcerea la viața cea dintâi, când va fi adus din nou în rai omul care fusese scos de acolo.” (Despre facerea omului, 7.2, în P.S.B., vol. 30, p. 52). Astfel, promisiunea raiului este a celor care cred în Înviere și primesc harul acesteia sau lumina bucuriei hristice. O astfel de interpretare leagând raiul de eshaton se găsește, desigur, și în Scriptură (Fapte 2; Romani 8). 

Biserica este și trebuie să fie caracterizată prin armonie și comuniune, lucru greu de văzut în zilele noastre, în care bisericile ortodoxe sunt mai dezbinate ca niciodată, iar vrăjmașul ne îndeamnă la și mai multă ură. Iată că suntem provocați mereu să ne readucem aminte de vocația noastră de mlădițe ale Viei, de mădulare ale trupului lui Hristos cel Înviat pentru mântuirea noastră. Dacă nu vom scoate din suflet răutatea și nu ne vom desprinde de grijile acestei vieți, nu vom primi nici bucuria Învierii și nici nu vom fi restaurați la starea de rai; nici în viața aceasta și nici în cea veșnică. Să ne amintim că abia după Învierea Sa Mântuitorul li se adresează ucenicilor cu salutul „Pace vouă!” (Luca 24, 36; Ioan 20, 21). De asemenea, tot Hristos ne atenționează că această pace a Învierii nu este precum cea pe care o găsim în lume (Ioan 14, 17).

Fără doar și poate, vocația Bisericii este aceea de a păstra și de a oferi pacea, de a (ne) duce înapoi spre rai, spre armonia primordială dintre creație și Creator. În „Omilia la Psalmul 33”, Sfântul Vasile ne amintește că „zilele acestei vieți sunt nefaste, întrucât această viață, fiind măsura lumii (...), se ia după asemănarea naturii lumii, după care se măsoară” (Hom. Ps. 33, 16.9, în Fathers of the Church, 46, p. 263). Condiția de creștin este astfel o scăpare din starea de cădere existențială și o împărtășire din harul lui Hristos; căci, după cum afirmă Sfântul Grigorie, Hristos „a primit pentru noi, care din lipsă de voință ne‑am stricat ființa, să se facă precum noi, ca să aducă iarăși la ființă (la existență) ceea ce ajunsese în afara ființei (existenței). Acesta este Dumnezeu, Unul născut, care cuprinzând în Sine totul și‑a fixat între (în) noi cortul Său.” (Viața lui Moise, 175, în P.S.B., vol. 29, p. 78).

Și Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie citesc referatul creației din cartea Facerii în cheia hermeneutică a Bisericii și a vocației acesteia. Pentru acești extraordinari pedagogi, Biserica reprezintă poarta spre rai, ecleziologia lor fiind într‑o profundă legătură cu cosmologia, întrucât Biserica nu este numai înrădăcinată în rai, ci exemplifică rațiunea întreagii creații. Pentru Biserică a fost creată lumea, ea fiind o realitate transcendentă care aparține unui alt tărâm decât al lumii acesteia căzute. Detașarea de lume și primirea harului Făcător‑de‑viață ne vor purta în raiul în care unitatea, armonia și pacea Creatorului și a creației Sale se contopesc. 

Pr. Justin Mihoc (Universitatea din Durham, Regatul Unit)