Convertirea la creștinism a rușilor (sec. X-XI)

Se povestește că ceea ce au văzut la musulmani și la creștinii latini i-ar fi dezamăgit. Însă întorcându-se de la Constantinopol, ambasadorii mărturisesc trăirea de negrăit pe care au avut-o în marea biserică Sfânta Sofia. „Am fost conduși acolo unde ei îl preamăresc pe Dumnezeul lor și nu mai știam dacă ne aflam în cer sau pe pământ. Cu adevărat, nu e pe toată fața pământului o vedere de o asemenea frumusețe, că nici nu știm cum am putea-o grăi. Åžtim numai că acolo Dumnezeu sălășluiește în mijlocul oamenilor; iar slujba lor depășește tot ce am văzut în celelalte țări. Noi nu putem uita acea frumusețe, ca cel ce a gustat ceva […] și nu mai poate rămâne la fel”. Cronica povestește cum urmează botezul cneazului Vladimir și apoi botezul întregului popor kievean în apele Niprului, săvârșit de către un mare sobor de preoți veniți de la Constantinopol, în anul 988.

Cum a fost pregătită această convertire care a marcat istoria Bisericii ortodoxe? Alegerea inspirată a lui Vladimir se face în contextul unui secol de vecinătate între ruși și imperiul bizantin. Dar cine erau rușii? Termenul de „rus” (în greacă Rhôs) îi desemna la origine pe vikingii scandinavi. Într-adevăr, în secolul VIII, popoarele slave de la nordul Mării Negre au fost organizate politic de șefi veniți din clanurile vikingilor, numiți și „varegi”, care se ocupau cu comerțul între Marea Baltică și Marea Neagră, purtați fiind de marile fluvii ale acestui spațiu. Așa cum s-a arătat și în cazul bulgarilor, rușii se nasc prin organizarea unei numeroase populații slave de către membrii unei caste războinice străine care sfârșesc prin a se asimila complet slavilor. Cronica de la Novgorod povestește faptele legendare ale primului mare cneaz Riurik, unificator al triburilor slave din acest spațiu imens, fondator al dinastiei din care se trag cnezii ruși și mai apoi țarii până la sfârșitul secolului al XVI-lea. La început acești șefi războinici păgâni sunt o amenințare continuă pentru Bizanț. În 860, Constantinopolul are surpriza unui atac pe mare din partea acestor „ruși”. Împăratul fiind absent, cetatea e în mare pericol, însă printr-o intervenție a Maicii Domnului o furtună împrăștie navele atacatorilor. Acest celebru episod se petrece în vremea patriarhului Fotie și a misiunii sfântului Chiril în regatul cazar, cealaltă mare putere din regiunea Marii Negre. Deși prima misiune a sfântului Chiril la cazari a fost un eșec, preocuparea pentru creștinarea acestui spațiu se manifestă deja la Constantinopol. Desigur, un rol important e jucat de politica defensivă a imperiului, expus atacurilor din partea principalității de la Kiev, care se consolidează în secolul X. Atacurile sunt urmate de tratate de pace, legăturile dintre ruși și Bizanț întărindu-se. În acest context are loc convertirea prințesei Olga, care a condus principalitatea de la Kiev până la majoratul fiului său Sviatoslav, despre care se scrie cum a fost primită cu cinste la curtea împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul în anul 957. Ea este cinstită în biserica rusă alături de nepotul său cneazul Vladimir ca „sfânta Olga, întocmai cu apostolii”. Botezul Sfintei Olga și eforturile ei de a-i întoarce pe ruși de la slujirea păgână nu au fost decât o pregătire a creștinării poporului, căci fiul său Sviatoslav a respins credința mamei sale, rușinându-se de acesta în fața confraților săi de arme.

Lucrarea Sfintei Olga se împlinește abia prin nepotul său, Vladimir. O neașteptată ocazie îl pune pe acesta în situația de a salva tronul împăratului bizantin Vasile al II-lea printr-o intervenție armată. Înțelegerea a fost ca împăratul să-i dea mâna unei prințese imperiale și ca Vladimir să se convertească împreună cu întregul popor, făcând astfel ca Rusia kieveană să intre în familia statelor creștine. Potrivit înțelegerii, botezul lui Vladimir și căsătoria sa cu prințesa bizantină Ana au loc la Cherson, în Crimeea, fiind urmate de botezul poporului kievean în apele Niprului (988-989).

Convertirea lui Vladimir nu a fost deloc ușoară, acesta părând la început a fi călăuzit mai mult de motive politice. Vladimir era, ca și tatăl său, un fervent închinător la idoli, prețuind ca pe o virtute brutalitatea de șef războinic și trăind cu multe femei, care și-a început domnia prin zidirea unui noi templu păgân în Kiev în cinstea zeului fulgerului Perun. Aceleași surse care descriu viața sa violentă și pătimașă, pentru care devenise celebru, mărturisesc însă despre convertirea sa personală completă. Viața sa de după convertire a stat drept mărturie întregului popor că botezul său nu fusese doar un gest politic, ci o asumare profundă a harului primit prin botez. Printre faptele sale de după convertire amintim dărâmarea templului păgân pe care-l construise la început și zidirea în locul său a unei biserici dedicate Sfântului Vasile cel Mare, ca și a unei catedrale în cinstea Maicii Domnului. Considerat un sfânt întocmai cu apostolii, asemenea împăratului Constantin cel Mare, moaștele sale au fost venerate de-a lungul istoriei poporului rus în mai multe locuri, dintre care Lavra Pecerska de lângă Kiev, unde se află capul său.

La moartea sfântului Vladimir, în 1015, izbucnește un război pentru succesiune. Doi dintre fii săi, încă foarte tineri, sunt uciși de fratele lor Sviatopluk, fără ca ei să încerce să scape sau să se apere, preferând a se lăsa omorâți, asemenea lui Hristos pe cruce. Este vorba de Sfinții Boris și Gleb, a căror icoană este nelipsită din bisericile rusești. Primii sfinți martiri ai dinastiei princiare, ei vor fi urmați de alți cnezi care-și vor sfârși viața prin mucenicie (dintre care amintim pe sfântul Mihail din Cernigov care și-a săvârșit martiriul la curtea Marelui Han al tătarilor, pe sfântul Roman din Riazan și pe sfântul Mihail din Tver, victimă a luptelor fratricide pentru putere).

Creștinarea poporului rus este continuată după moartea sfântului Vladimir de către Iaroslav cel Înțelept (1019-1054), care s-a bucurat de o lungă domnie în timpul căreia principalitatea de la Kiev își atinge apogeul, înaintea fărâmițării politice și mai apoi a invaziei tătare (sec. XIII). În vremea lui Iaroslav este zidită la Kiev marea catedrală Sfânta Sofia, după modelul de la Constantinopol, ale cărei splendide mozaicuri s-au păstrat până astăzi. În aceeași vreme, în scaunul mitropolitan de la Kiev este numit pentru prima dată un rus și nu un grec, mitropolitul Ilarion, un om de o profundă spiritualitate, un neobosit ctitor de biserici și un mare învățător al credinței, de la care se păstrează o celebră Omilie despre lege și despre har și o scriere teologică în privința celor două firi ale Mântuitorului, mărturie a eforturilor sale de a așeza în dreapta credință biserica ce se năștea în sânul poporului său.

Consolidarea convertirii la creștinism a rușilor este marcată în secolul XI și de fondarea mănăstirii de la Grotele Kievului (Lavra Pecerska) de către sfinții Antonie și Teodosie. Sfântul Antonie, un monah rus atonit, se așează într-una din grotele din apropierea Kievului după ce egumenul său l-a trimis spunându-i: „du-te, întoarce-te în Rusia și fie ca binecuvântarea Sfântului Munte să fie peste tine, căci din tine vor ieși mulțime de monahi”. Așa s-a și întâmplat, căci prin sfântul Antonie monahismul atonit a purtat roade deosebit de bogate printre ruși. Ucenicul său sfântul Teodosie, părinte al monahismului rus, a dat mănăstirii prima sa regulă inspirată din cea a Sfântului Teodor Studitul (de la mănăstirea Studion din Constantinopol). Prin monahii iconari, hagiografi și cronicari de la Lavra Pecerska se naște o artă iconografică și un stil literar care desigur urmează modelele din cultura greacă și slavo-bulgară, dar care va evolua spre forme originale. Astfel apare o cultură scrisă slavonă proprie acestui spațiu, la originea limbii și literaturii ruse. Însă legăturile cu Constantinopolul, cu Muntele Athos, cu slavii din regatul bulgarilor și mai apoi al sârbilor vor continua, contribuind la dezvoltarea culturii și spiritualității ruse. Mănăstirile atonite bulgară (Zografu), rusă (Sfântul Pantelimon) și sârbă (Hilandar) vor conlucra pentru multă vreme în efortul de traducere din greacă în slavonă a moștenirii Sfinților Părinți ai Bisericii ortodoxe.

Ioana Georgescu-Tănase