publicat in Sinaxar pe 17 Martie 2022, 20:09
Acest bărbat dumnezeiesc1 s-a născut probabil către sfârșitul veacului al VI‑lea. Nu se cunoaște însă nimic despre patria sau originile sale, întrucât de la începutul lepădării lui de lume a avut mare grijă să trăiască înstrăinat. „Înstrăinarea de bunăvoie”, zice el, „este îndepărtarea de tot lucrul, pentru a ne păstra gândul nedespărțit de Dumnezeu.” (III, 3). Știm doar căde la vârsta de șaisprezece ani, după ce și-a însușit o puternică zestre intelectuală, a lepădat toate atracțiile acestei vieți deșarte, din dragoste de Dumnezeu, și a mers la Muntele Sinai, la poalele căruia odinioară Dumnezeu îi arătase lui Moisi slava Sa; acolo s-a predat Domnului cu inimă fierbinte, ca o jertfă bine mirositoare.
Lepădând încă de la începutul intrării în arena virtuților toată încrederea în sine și toată îngăduința, printr-o smerenie neprefăcută, Ioan s-a predat trup și suflet unui bătrân cu numele de Martirie, care petrecea într-o chilie nu foarte îndepărtată de mănăstire. Şi astfel a pornit, slobozit de toată grija, în urcușul acestei sfinte scări (klimax), la capătul căreia era Dumnezeu, și care îl îndemna să adauge „zi după zi, foc peste foc, râvnă peste râvnă, dorire peste dorire și zel peste zel” (I, 46). Pepărintele său îl privea ca pe icoana cea vie a lui Hristos (cf IV, 29) și, încredințat că acesta avea să dea seama pentru el înaintea lui Dumnezeu (IV, 55), nu avea decât o singură grijă: să-și lepede voia proprie și să „renunțe la tot discernământul, printr-o deplinătate de discernământ” (IV, 3); nu exista, în felul acesta, niciun interval de timp între poruncile primite de la Martirie, chiar și cele aparent neînsemnate, și ascultarea ucenicului. În pofida acestei desăvârșite ascultări, Martirie îl ținu patru ani ca frate începător și nu îl tunse decât la vârsta de douăzeci de ani, după ce i-a pus mai întâi la încercare smerenia. Unul dintre călugării aflați de față întru acea zi, numit Strateghie, a prorocit că acest nou monah era chemat să devină într-o ziunul dintre cei mai mari luminători ai lumii. Când, mai apoi, Martirie și ucenicul său merseră să-l cerceteze pe Ioan Savaitul, unul dintre cei mai vestiți nevoitori ai vremii, acesta, nebăgându-l în seamă pe bătrân, a mers să-i spele picioarele lui Ioan. După plecarea lor, a mărturisit că nu-l cunoștea pe acest tânăr monah și că, sub insuflarea Duhului Sfânt, spălase picioarele starețului Sinaiului. Aceeași profeție a fost confirmată și de marele Atanasie Sinaitul (21 aprilie), pe care de asemenea l-au cercetat.
În pofida tinereții sale, Ioan arăta maturitatea unui bătrân și un adânc discernământ. Astfel, într-o zi, fiind trimis în lume cu o îndeletnicire și aflându-se la masă împreună cu mirenii, a ales mai bine să cedeze un pic slavei deșarte, mâncând foarte puțin, decât să cedeze lăcomiei pântecelui; întrucât din două rele e mai bine a-l alege pe cel mai puțin periculos pentru cei nou-veniți către viața monastică (XXVI, 53).
Astfel petrecu nouăsprezece ani în fericita lipsă de grijă pe care o dă ascultarea, slobozit de toată lupta, pentru rugăciunile părintelui său duhovnicesc, și călătorind fără primejdie, ca prin somn, către limanul liniștirii (cf. IV, 3). După moartea lui Martirie a hotărât să-și continue pe mai departe urcușul spre isihie, viețuire care este doar a celor puțini dintre cei ce, întăriți pe piatra smereniei, se îndepărtează de oameni pentru a nu se lipsi nici măcar o clipă de dulceața lui Dumnezeu (XXVII, 29). Ioan s-a predat acestei căi pline de curse nu încrezându-se în propriul său discernământ, ci la îndemnurile unui alt bătrân, Gheorghe Arsilaitul, care l-a învățat acest mod de viață propriu isihaștilor. Ca teren de luptă și-a ales un loc singuratic, numit Tola (astăzi Wadi el-Tlah), aflat la o distanță de cinci mile de marea mănăstire, unde trăiau și alți sihaștri, nu departe unul de altul. Acolo a rămas vreme de patruzeci de ani, mistuit de o dragoste de Dumnezeu mereu crescândă, fără a purta de grijă trupului, slobozit de orice contact cu oamenii, având ca singură preocupare rugăciunea neîncetată și trezvia inimii, pentru a „prinde ce este netrupesc într-un sălaș trupesc” (XXVII, 7), făcându-se întocmai unui înger purtător de trup.
Mânca din toate cele slobode monahului, dar în mică măsură, supunându-și astfel trupul fără a lăsa loc slavei deșarte. Prin singurătate și îndepărtare și-a astupat cuptorul dorinței de înavuțire, care, sub apanajul milostivirii și a filoxeniei, naște în monahul neiscusit lăcomia pântecelui, maica tuturor patimilor (XIV, 38), și a iubirii de arginți, fiica necredinței și închinătoare la idoli (XVI, 2). Negrijania (akedia), această moarte a sufletului de care se primejduiesc în special pustnicii (XIII, 4), a biruit-o prin pomenirea morții, biruind lenea și lâncezeala (XVII, 6); iarprin cugetarea la bunurile făgăduite a rupt legăturile tristeții. Nu cunoștea decât o singură tristețe: această „mâhnire de bucurie aducătoare” care ne face să alergăm cu râvnă pe calea pocăinței (VII), curățind sufletul de toată întinăciunea.
Ce îl mai despărțea aşadar de atingerea nepătimirii (apatheia)? Mânia o răpusesede multă vreme cu sabia ascultării. Slava deșartă, acest ghimpe cu trei vârfuri, care mereu se ridică împotriva smeriților luptători și care se amestecă în toate virtuțile, întocmai unei lipitori (XXI, 5), a biruit-o prin zăvorâre și mai vârtos încă prin tăcere. Ca răsplată pentru nevoințele sale, întotdeauna împreunate cu osândirea de sine, Domnul i-a dăruit împărăteasa virtuților, sfânta și neprețuita smerenie: „acest har de nedescris al sufletului, această comoară al cărei nume este cunoscut doar celor ce l-au învățat prin cercare, și care poartă Numele lui Dumnezeu Însuși (Mt 11, 29)” (XXV, 3).
Întrucât chilia lui se afla aproape de altele, Ioan se retrăgea deseori într-o peșteră îndepărtată, la poalele muntelui2, peşteră din care, prin pocăința și lacrimile care izvorau din el ca dintr-un izvor bogat, preschimbându-i trupul în veșmânt de nuntă (VII, 8, 44), a făcut anticameră cerească. Această fericită întristare și lacrimile neîntrerupte îi făceau din fiecare zi un praznic (VII, 41), iar prin rugăciunea neîncetată inima i-a devenit întocmai unei cetăți de necucerit atacurilor gândurilor. De multe ori a fost răpit în duh în mijlocul cetelor îngerești, fără a ști dacă era în trup sau în afară de trup, cerându-i lui Dumnezeu cu îndrăznire să-l învețe tainele teologiei (XXVII, 48). Când ieșea din cuptorul rugăciunii se simțea uneori curățit ca prin foc, alteori răspândind el însuși lumină (XXVIII, 54). În ceea ce privește somnul, nu îi lăsa loc decât atât cât să poată să-și păstreze starea de trezvie în rugăciune și, înainte să adoarmă, se ruga îndelung sau nota pe tăblițe roadele cugetărilor lui insuflate de Sfânta Scriptură.
În ciuda a toată grija prin care vreme de atâția ani a încercat să-și ascundă virtuțile de ochii oamenilor, când Dumnezeu hotărî că a sosit ceasul ca el să transmită mai departe, pentru întărirea bisericii, lumina pe care a dobândit-o, l-a trimis către Ioan pe un tânăr călugăr numit Moise. Acesta, cu mijlocirea celorlalți asceți, a reușit să-l înduplece pe omul lui Dumnezeu să-l primească ucenic. Într-una din zile, ucenicul Moise ducându-se departe ca să caute pământ pentru mica lor grădină și întinzându-se sub o stâncă mare, pentru a se odihni, Ioan, care se afla în chilia sa, a cunoscut cu duhul că ucenicul se afla în primejdie. De îndată a luat armele rugăciunii, și când Moise s-a întors i-a spus cum dintr-o dată auzise în somn glasul bătrânului său chemându-l, chiar în clipa în care stânca se desprindea și amenința să-l zdrobească.
Rugăciunea lui Ioan avea puterea să vindece şi rănile văzute și pe cele nevăzute. Astfel a izgonit dintr-un călugăr duhul curviei, care îl aruncase pe acela în deznădejde. Cu un alt prilej a făcut să se pornească ploaia. Însă mai mult ca în orice alt chip, Dumnezeu își arăta harul său în Ioan prin darul învățăturii duhovnicești. Întemeindu-se pe experiența lui, îi povățuia cu ușurință pe cei care îl cercetau asupra curselor ce îi pândesc pe monahi în lupta împotriva patimilor și a stăpânitorului lumii acesteia. Această povățuire duhovnicească a stârnit, la un moment dat, invidia unora, care au răspândit la adresa lui numeroase calomnii, învinuindu-l de vorbărie și de slavă deșartă. Având conștiința liniștită, Ioan nu încercă să se justifice și, pentru a nu mai da niciun prilej acelora, vreme de un an a încetat să mai împartă din vistieria bogățiilor sale duhovnicești, convins că mai bine era să-i păgubească puțin pe prietenii binelui decât să întețească ranchiuna celor răuvoitori. Astfel, toți viețuitorii pustiei s-au folosit de tăcerea lui, și numai la stăruințele acelor calominatori pocăiți s-a învoit să îi primească în continuare pe cei ce-l căutau.
Înveșmântat cu toate virtuțile care duc la înfăptuire și la adevărata contemplare, și atingând capătul scării sfinte prin biruința asupra patimilor omului celui vechi, Ioan strălucea ca o stea în peninsula Sinai, toți părinții avându-l la mare cinste. Cu toate acestea, el nu se considera decât un începător și, dorind să culeagă pilde de viețuire evanghelicească, a întreprins o călătorie în mai multe mănăstiri din Egipt. A cercetat în mod deosebit o mănăstire de obște din regiunea Alexandriei, un adevărat „cer pământesc” şi având un întâistătător înzestrat cu un discernământ absolut. Această obște era unită întru Domnul cu dragoste, frații neavând unul către celălalt familiaritate sau cuvântare deșartă, astfel încât abia de aveau trebuință de îndreptări din partea celor mai mari şi ca de la sine se înflăcărau unul pe altul către cea mai desăvârșită luare aminte. Cea mai înaltă virtute a obștii pomenite, după Ioan, era aceea că frații se sileau să nu rănească prin nimic conștiința celuilalt (IV, 15-17). De asemenea, mult i-a folosit cercetarea unui metoc al acestei mănăstiri, numit „închisoarea”, unde trăiau într-o nevoință extrem de aspră și în cele mai înalte forme de pocăință călugări care în multe greșiseră și care prin jertfa lor se sileau să obțină iertarea lui Dumnezeu. Departe de a i se părea dură sau insuportabilă, această temniță era pentru el un model de viață monastică. „Sufletul care și-a pierdut îndrăzneala de la început, care a întinat pecetea curăției sale și a risipit comorile harului, care s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, care a călcat legământul cu Dumnezeu și e rănit și adânc mâhnit de amintirea acestora, acest suflet spun, nu numai că se va supune de bunăvoie tuturor acestora, ci va avea încă și o hotărâre neclintită să moară în această nevoință, asta dacă îi mai rămâne o flăcăruie din dragostea și teama lui Dumnezeu” (V, 24).
După ce sfântul a săvârșit, asemenea lui Moisi, patruzeci de ani de pribegie în deșert, a fost chemat de Dumnezeu în fruntea acestui nou Israil, fiind numit igumen al mănăstirii de la poalele Muntelui Sfânt (ca. 650).3dating by superposition moonfree dating no email required. Se prăznuiește, mai ceremonios, în a IV-a duminică din Postul Mare. Menționăm aici, între paranteze în text, referințele la traducerea Scării de pr. Placide Deseille: „Spiritualitatea orientală 24”, Abbaye de Bellefontaine, 2007.