Traversăm de doi ani una din perioadele cele mai întunecate ale istoriei recente, o pandemie mondială și o dictatură sanitară, în care – așa cum constată profesorul Didier Raoult – „vaccinul a devenit o religie”. Dar adevărata pandemie care bântuie suprafața planetei este pierderea credinței în Dumnezeu, fără de care niciun vaccin, niciun medicament, niciun tratament omenesc nu ne vor putea vindeca de virusul morții, care ne‑a fost transmis de părinții noștri împreună cu viața, așa cum ne face să înțelegem sfântul Nicodim Aghioritul, când zice că „omul începe să moară atunci când începe să trăiască” (Paza celor cinci simțuri).

Credința înseamnă a ne supune cu totul și fără nicio condiție voinței lui Dumnezeu, în orice împrejurare și orice s‑ar întâmpla, așa încât să dispară orice diferență între voința noastră proprie și voința lui Dumnezeu. Credința înseamnă convingerea nestrămutată că Dumnezeu este Binele absolut și veșnic, de la care nu poate veni nimic rău, chiar dacă mintea noastră omenească e prea îngustă și slabă pentru a înțelege efectul bun al încercărilor pe care ni le trimite. Dar credința noastră nu este nicidecum desăvârșită, iar atunci când suntem copleșiți  de amărăciunile și de necazurile vieții inima noastră stă cuprinsă de spaimă, de îndoială și întunecare. „Nu ne este niciodată mai greu să spunem, din fundul inimii, «Tată, facă‑se voia Ta» decât atunci când suferim de o adâncă întristare sau de o boală gravă, și mai ales atunci când suntem expuși nedrepății oamenilor, atacurilor și vicleniilor celui rău. (…) Ne este deci greu, când suntem nefericiți, să spunem «facă‑se voia Ta». Şi atunci ne întrebăm: cum este cu putință ca aceasta să fie voia lui Dumnezeu? Pentru ce Dumnezeu ne chinuie astfel? De ce ceilalți sunt liniștiți și fericiți? Va veni oare sfârșitul suferinței mele? Şi așa mai departe. Dar tocmai atunci când ființei noastre căzute îi vine greu să recunoască voința lui Dumnezeu asupra noastră, această voință fără de care nimic nu se poate întâmpla  în lume (…),  tocmai atunci trebuie să ne supunem cu smerenie acestei voințe și să aducem Domnului jertfa cea mai de preț: dăruirea totală, plină de dragoste; (…) atunci trebuie să supunem zadarnica noastră înțelepciune rătăcită înțelepciunii fără de seamăn a lui Dumnezeu, căci pe cât sunt de sus cerurile față de pământ, pe atât gândurile noastre sunt îndepărtate de gândurile lui Dumnezeu (cf. Isaia 55, 90).” (Sf. Ioan din Kronstadt, op. cit.).

Rațiunea omenească – divinizată în timpul revoluției franceze – a devenit idolul lumii moderne și a fost înălțată la rangul de judecător suprem al tuturor lucrurilor, în locul lui Dumnezeu, așa cum proclamă părintele psihanalizei: „nu există nicio instanță deasupra rațiunii” (Sigmund Freud, Viitorul unei iluzii).

În secolul al XVII-lea, Pascal denunța deja trufia smintită a omului care nu crede în nicio autoritate superioară rațiunii omenești. „Cine ar vrea să urmeze numai rațiunea este nebun dovedit.” Căci „cel din urmă act al rațiunii este de a recunoaște că există o infinitate de lucruri care o depășesc. Ea este slabă, dacă nu ajunge să cunoască aceasta. Dacă lucrurile naturale o depășesc, ce putem spune despre cele supranaturale?” (Pascal, Cugetări). 

Rațiunea nu poate cunoaște decât adevărurile limitate și relative ale acestei lumi, în timp ce „dincolo de hotarul cunoașterii relative se află un nesfârșit șir de cunoașteri, despre care nu avem nici cea mai mică închipuire” (Sf. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu). 

Adevărul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rațională, precum o demonstrație matematică, ci numai cu inima și cu experiența personală a fiecăruia din noi, ca și celelalte lucruri ale vieții. Nu putem cunoaște gustul mierii fără a o fi gustat, nu putem cunoaște dragostea fără a iubi, tot așa nu îl putem cunoaște pe Dumnezeu fără a‑i simți prezența vie – sau absența dureroasă – în inima noastră. Căci „inima este cea care Îl simte pe Dumnezeu și nu rațiunea. Iată ce înseamnă credința. Dumnezeu se face simțit inimii, nu rațiunii.” (Pascal, op. cit.).

Cunoașterea rațională nu ne poate duce decât la deznădejde, căci singurul adevăr absolut pe care‑l poate cunoaște inteligența noastră este moartea și distrugerea finală a tot ce există. De aceea „cunoașterea este urmată de teamă. Dar credința este urmată de nădejde.”. Căci „în lucrările ei credința urmează o cale mai presus decât natura.” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Credința adevărată „constă în nădejdea tare, neîndoielnică, în mila lui Dumnezeu, orice s‑ar întâmpla cu noi, oricare ispită ne‑ar ajunge, chiar dacă pământul s‑ar despica sub noi, chiar dacă lumea întreagă sau întregul iad s‑ar ridica împotriva noastră” (Sf. Sofronie, op. cit.).

Descurajarea, amărăciunea, deznădejdea sunt consecința unei întunecări duhovnicești care ne face să credem că puterile întunericului sunt mai tari decât lumina lui Dumnezeu. Așa încât sfântul apostol Pavel are dreptate atunci când spune că „tot ce nu vine din credință e păcat”. 

Ne putem  măsura  cu  ușurință puterea credinței observând ce se petrece în inima noastră. Când „gândurile rele, imboldurile rele ale inimii se stârnesc în tine, te simți stânjenit și apăsat; când ești tulburat înlăuntrul tău însemnă că duhul celui rău, duhul viclean, se află în tine. (...) Duhul rău este duhul îndoielii, al necredinței, al patimei, al apăsării, al amărăciunii și al tulburării; în timp ce duhul cel bun este duhul credinței temeinice, al virtuții, al libertății spirituale și al împlinirii lăuntrice, un duh de pace și de bucurie. Să recunoști după aceste semne dacă duhul care se află în tine vine de la Dumnezeu sau de la cel rău.” (Sf. Ioan din Kronstadt, op. cit.).

Credința înseamnă a avea convingerea nestrămutată că tot ce ne trimite Dumnezeu este spre binele nostru. Căci „toate ispitele care ni se întâmplă ne aduc un mare folos, ne învață lupta duhovnicească, ne dau putința a ne cunoaște. Sufletul bărbătos chiar iubește ispitele, căci, biruindu‑le, devine mai tare, mai statornic, mai cercat, mai  înțelept, devine în stare a se înălța spre contemplare.” (Sf. Sofronie, op. cit.). 

Fără ajutorul lui Dumnezeu, credința noastră nu este niciodată atât de puternică încât să poată înfrunta și birui toate necazurile și suferințele vieții. Nici credința apostolilor lui Iisus nu era desvârșită, de aceea i‑au cerut ei Mântuitorului să le întărească credința. Când suntem cuprinși de îndoială, de descurajare, de amărăciune, să urmăm exemplul lor și să cerem Domnului: „Mărește‑ne credința!” (Luca 17, 5).