Pentru omul rațional al secolului XXI, care nu admite decât adevărurile științifice, nu există niciun motiv real pentru a sărbători Crăciunul, întrucât ceea ce reprezintă această sărbătoare pentru credincioși este cu totul imposibil din punct de vedere rațional și științific. Cum ar putea o fecioară să dea naștere unui copil? Cum putem concepe că Dumnezeu s-a întrupat într-un prunc? Cum am putea crede că o stea a vestit nașterea unui copil și s-a oprit deasupra locului unde se afla noul născut? Credința că toate acestea sunt adevărate este în totală contradicție cu rațiunea și cu legile științifice, dat fiind că adevărul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin credință, un mod de cunoaștere infinit superior rațiunii omenești. „Credința”, zice Sfântul  Sofronie în Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, „este grea pentru tot omul obișnuit să trăiască rațional. Însă trebuie știut, studiindu-ne cu luare-aminte, că mintea omenească este cât se poate de țărmurită și nu poate de la sine pătrunde în tainele dumnezeiești. Premege credința, care este neasemuit mai subțire și mai desăvârșită și mai nețărmurită decât mintea.”

Credința nu este  produsul intelingenței noastre, dat fiind că rațiunea omenească nu poate cunoaște decât lucrurile acestei lumi. Credința este, ca și dragostea, o facultate a inimii. „Inima”, zice Pascal în Cugetările sale, „îl simte pe Dumnezeu și nu rațiunea. Iată ce este credința. Dumnezeu se face simțit inimii, nu rațiunii.”

Tot așa Pruncul Iisus, a cărui Naștere o sărbătorim în fiecare an, nu poate fi cunosc decât dacă fiecare din noi Îl primește în ieslea inimii sale, cu dragoste și credință desăvârșită, fără a încerca să înțeleagă taina de nepătruns a întrupării lui Dumnezeu într-un prunc. „Astăzi îl primim pe Hristos-Pruncul în mijlocul nostru și în inimile noastre prin credința pe care Dumnezeu Însuși a sădit-o în noi prin Duhul Său cel Sfânt, care întărește în noi omul lăuntric, ca Hristos să Se sălășluiască prin credință în inimile noastre, ca să fim înrădăcinați și întemeiați în iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaștere, ca să ne umplem de toată plinătatea lui Dumnezeu (Ef. 3, 16-19).” (Mitropolitul Iosif, Hristos Domnul devine fratele nostru).

Nașterea Fiului lui Dumnezeu printre oameni restabilește unitatea – ruptă prin căderea în păcat a lui Adam – între cer și pământ, între duhul omului și Duhul lui Dumnezeu, între viața muritoare și viața veșnică. „În persoana dumnezeiesc-umană a lui Hristos”, mai spune Sf. Iustin Popovici, „este realizată unitatea cea mai radicală, cea mai rațională și totală a vieții din această lume și a celei de dincolo de mormânt, și prin aceasta unitatea între știința pământească și cea a vieții de apoi, între cunoașterea omenească și cunoașterea dumnezeiască.”

Nașterea lui Hristos este un eveniment istoric, relatat de sfintele Evanghelii și reprezentat în nenumărate opere de artă, dar este în același timp un eveniment mereu actual, prin prezența vie, aici și acum, a Pruncului Iisus în inima celor credincioși, pentru ca această unire duhovnicească să îi poată transmite fiecăruia dintre noi virtuțile dumnezeiești ale lui Hristos. „Îl așteptăm și îl dorim pe Hristos, care vine și acum și va veni până la sfârșitul veacurilor”, mai spune Mitropolitul Iosif, „ca să se adăpostească în ieslea sufletelor noastre, pentru a lua chip și a crește, hrănindu-Se în noi cu ceea ce El ne-a dat și ne-a învățat, cu roadele pline de miez: mila, compătimirea, blândețea, umilința, răbdarea în încercări, dragostea, lupta pentru curăția inimii și a gândurilor, prin care devenim vrednici de a-L vedea pe Dumnezeu.” 

Hristos s-a născut în această lume pentru a reface natura adevărată a omului alcătuit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aceea Nașterea Pruncului Iisus trebuie să aibă loc în sufletul fiecăruia din noi, pentru a reînnoi alianța, ruptă prin păcatul lui Adam, dintre om și Dumnezeu, dintre ființa noastră muritoare și viața veșnică. Această renaștere lăuntrică a copilului lui Dumnezeu în fiecare dintre noi este scopul suprem al existenței noastre pământești, „singurul lucru de trebuință pentru noi. Dacă-l vom dobândi, vom avea totul; dacă-l vom pierde, nu vom avea nimic.” (Sf. Tihon din Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de el însuși). Căci „viața fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fără Hristos, soarele fără Hristos, întregul univers fără Hristos, nu sunt, toate, decât un înfiorător nonsens, un chin insuportabil, caznele lui Sisif, iadul pe pământ!” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.). 

Pruncul Iisus este nașterea noastră în viața veșnică, fără de care existența noastră pe acest pământ nu este decât țărână care se va întoarce în țărână. De aceea „acest prunc, Hristos, este Mântuitorul lumii”, care întrupează natura noastră divină și ne arată calea pentru a redeveni ceea ce eram înainte de căderea din rai a lui Adam. „Adevărata și principala noastră menire ne este indicată de natura divină a omului, printr-o comunicare vie cu Dumnezeu. Orientați către acest scop toate principalele voastre scopuri personale, științifice, mondene, civice,  comerciale, oficiale și obiectivele guvernamentale. Dacă toți membrii societății ar urma acest principiu, ar exista o direcție generală a societății și un singur duh ar umple toată  lumea.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Nașterea Dmnului nostru Iisus Hristos). 

Fără Hristos, direcția generală a societății ne va duce la prăpastie, aruncându-ne „în întunericul din afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Mt. 22, 13), iar fără Duhul lui Hristos duhul lui Mamona va umple lumea.

Sărbătoarea Nașterii Domnului ne amintește în fiecare an că fără prezența lui Hristos în noi și în viața noastră nimic nu suntem, iar întreaga noastră existență nu e decât „deșertăciune și goană după vânt” (Ecleziastul 12, 14). „Hristos este totul în toți. Contrariul lui? Nimicul, neantul! El este toată ființa. În afara lui: neființa. Dacă Hristos nu este în tine”, mai zice Sf. Iustin Popovici, „nimic nu ești, ești un cadavru, ești neant.”

Nașterea Pruncului Iisus este nașterea vieții veșnice în lumea ființelor muritoare, de aceea „niciunul din evenimentele care s-au petrecut de-a lungul secolelor sub privirea lui Dumnezeu nu este mai folositor fiecăruia din noi și mai divin decât tot ce este legat de Nașterea lui Hristos, pe care o sărbătorim astăzi” (Sf. Grigore Palamas, Omilie pentru Nașterea lui Hristos).                 

Bradul de Crăciun, cu luminile și podoabele sale multicolore, sclipitoare, este simbolul sărbătorii cosmice a Nașterii Fiului lui Dumnezeu, care restabiliește unitatea și pacea între cer și pământ, între omul muritor, făcut din carne și sânge, și omul cel veșnic, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

(Sf. Isaac Sirul, Predică la Nașterea Domnului)