Autobiografia spirituală a Sfântului Siluan Athonitul

Părintele va fi cel care va edita aceste texte, le va publica și le va acompania apoi cu o biografie dedicată celui ce i-a fost călăuzitor în cele duhovnicești.² Lucrarea³ va ajunge să aibă cu timpul o anvergură aparte și să contribuie la receptarea celui care va fi considerat în hagiografia contemporană „un sfânt fără frontiere”.

Leitmotivul căutărilor sale îl va reprezenta dobândirea Sfântului Duh. De altfel, părintele va fi influențat aici de părinți precum Sfântul Serafim de Sarov sau părintele Ioan de Kronstadt, sub a cărui înrâurire duhovnicească se va afla. Răspunsul pe care îl va primi după îndelungate căutări va reprezenta efigia întregii sale gândiri. „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” nu reprezintă însă ceva ce este valabil doar pentru părintele Siluan, ci și pentru creștinii care îi vor citi textele în decursul vremii. Dotat cu o forță trupească aparte⁴, pe care va încerca să o țină sub control prin posturi și rugăciuni, va fi însă înzestrat cu un suflet sensibil și cu o predispoziție nemaiîntâlnită pentru contemplație. Acest lucru va defini relația lui cu Dumnezeu, marcată de căderi, de ridicări, de căutări și în cele din urmă de răspunsuri ce și-au meritat așteptarea. Părintele Sofronie vorbește despre toate aceste lucruri, dar și despre modul în care anumite frământări ale sale vin să-l conducă înspre întrevederi neașteptate:

„Trecea lună după lună, dar chinuitoarele năvale ale dracilor creşteau tot mai mult. Puterile sufleteşti ale tânărului frate începeau să scadă şi bărbăţia lui a ajuns la istovire; frica pierzaniei şi descumpănirea creşteau; groaza deznădăjduirii, din ce în ce mai des, stăpânea întreaga sa făptură. Cel care a trăit ceva asemănător ştie că nici o bărbăţie omenească, nici o putere omenească nu poate face faţă într-o astfel de luptă duhovnicească. Şi fratele Simeon a ajuns la capătul puterilor, la ultima deznădejde, şi în timp ce şedea în chilie, înainte de Vecernie gândea: „pe Dumnezeu a[-L] îndupleca este cu neputinţă”.

La acest gând a simţit deplina părăsire, şi sufletul i s-a afundat în întunericul zbuciumului şi strâmtorării iadului. În acea stare a petrecut în jur de un ceas. În aceeaşi zi, în timpul Vecerniei din biserica Sfântului Prooroc Ilie, ce se află la moară, în dreapta porţilor împărăteşti, unde se află icoana Mântuitorului, a văzut pe Hristos cel Viu. Domnul, în chip neînţeles, i S-a arătat tânărului începător, şi întreaga sa făptură, până şi trupul însuşi, i s-a umplut de focul harului Sfântului Duh, acel foc pe care Domnul l-a pogorât pe pământ cu venirea Sa.”.⁵

Lecturând acest pasaj, cititorul de astăzi poate afla lucruri interesante cu privire la viața mistică. Citind răspunsul pe care l-a primit părintele, și care a sosit la momentul cel mai potrivit cu putinţă⁶, poţi găsi răspunsuri la propriile tale crize. Textul părintelui rus se constituie astfel într-un adevărat tratat împotriva unor stări păguboase precum depresia, care propune ca soluție apropierea de Dumnezeu.

Apoi, el este un isihast prin excelență.⁷ Acest lucru îl transformă într-un mistic contemplativ. Îl face să se gândească cu dragoste și dor la eternitate, să-l iubească pe aproapele și să adopte o atitudine care cucerește prin iubire în raport cu ceilalți, indiferent de starea lor morală, socială sau de aparte-nența confesională⁸, și-n același timp îl transformă într-un iubitor al lecturii cu vocație de autodidact.⁹ Încercând să-l definească, părintele Sofronie sublinia următoarele cu privire la toate aceste calități:

„La Stareţul Siluan, ceea ce uimeşte este pătrunderea sa fără de seamăn şi deosebita intuiţie duhovnicească. Chiar şi înainte de a i se arăta Domnul – dar cu atât mai mult după arătare –, de-a lungul întregii sale vieţi ce a urmat el îşi trăia păcatul cât se poate de adânc şi puternic; inima, din pricina păcatului, îl durea în chip de nerăbdat, drept care şi pocăinţa îi era o nestăvilită tânjire, cu plânset, nealintată, câtă vreme nu simţea că Dumnezeu iertase.”.¹⁰

Gândul de pocăință, alături de alte elemente ce țin de o adevărată profilaxie a vieții monahale din arealul athonit, îl vor determina pe părintele Siluan să nu vorbească niciodată după propria minte, ci tot mereu pe baza inspirației ce îi sosea prin Duhul.¹¹ Cel mai probabil, acesta era și motivul pentru care, așa cum va remarca ucenicul său,

„Stareţul putea vorbi simplu, fără urmă de slavă deşartă, despre cele ce depăşesc hotarele măsurilor omeneşti. Dacă ascultătorul avea încredere în el, atunci prin această aparent simplă convorbire el primea, în măsura putinţelor sale, starea mai presus de fire în care se afla însuşi stareţul.”¹².

Datorită tuturor acestor lucruri, dar și din pricina multor altora, părintele Siluan se constituie într-un model pentru oamenii zilelor noastre, indiferent de vocația lor. Autobiografia lui spirituală vine să certifice acest lucru și în același timp să vorbească despre sinuozitățile vieții duhovnicești și bucuriile ei.

DE LA IUBIREA LUI DUMNEZEU LA IUBIREA OMULUI PENTRU ÎNTREAGA CREAȚIE

Dacă se poate vorbi despre un leitmotiv al autobiografiei spirituale a părintelui Siluan, acela este dobândirea Sfântului Duh. E, în fapt, un aspect des regăsit în teologia rusă, mai veche sau mai nouă, având reprezentanți precum Sfântul Serafim de Sarov.¹³ Însă pentru a ajunge la acest lucru e nevoie de dragoste. Pentru Dumnezeu și pentru aproapele, căci pe El îl cunoaștem prin intermediul semenilor noștri. La părintele rus, conștientizarea dragostei divinului pentru creația sa aduce cu sine adâncirea în smerenie, dar și dorința de a-i vedea pe toți oamenii mântuiți. Acest fapt îl determină pe părintele să scrie adevărate exhortații, în paginile cărora invită pe toată lumea să-l iubească pe Dumnezeu:

„Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt, pe care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui. Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să-L cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele, sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi el mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu. Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt e Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în Dumnezeu. Duhul Sfânt este iubire, şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dumnezeu.”.¹⁴

Interesantă este forma pe care o vor lua aceste gânduri ale starețului în practica vieții sale ascetice. Dânsul nu se va limita la a-i invita pe toți să se apropie de Domnul și să-și arate iubirea pentru El practicând virtuțile, ci se va și ruga pentru ei. Sfințenia starețului va fi certificată și de acea calitate des întâlnită, cu precădere în peisajul aghiografic monahal, de a se ruga pentru întreaga lume și de a-și dori mântuirea tuturor. Așa cum remarcă unul dintre exegeții săi contemporani, „dacă stareţul Siluan plânge zi şi noapte pentru întreaga lume, aceasta se datorează faptului că sufletul său, mânat de Duhul lui Iisus Hristos, «arde de dorinţa ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului în deplinătatea sa şi să întrezărească Slava Domnului nostru Iisus Hristos». Acesta se cuvine să fie, ne mai spune Sfântul Siluan, singurul nostru gând şi singura noastră rugăciune: ca toţi oamenii să se mântuiască, ceea ce înseamnă să se vindece de patimi, să li se ierte păcatele, să li se restaureze în întregime fiinţa şi să se împace cu Dumnezeu. Atâta vreme cât oamenii, în totalitatea lor, nu se vor sălăşlui, cu bucurie şi linişte, în Împărăţia cerurilor, niciun suflet prin de iubire dumnezeiască nu va cunoaşte odihna.”¹⁵.

Dorința de a-i vedea pe toți mântuiți îl ajută pe stareț să țină mintea în iad și să nu deznădăjduiască. De altfel, smerenia și dragostea merg mână în mână la dânsul, fapt ce arată armonia existentă în viața sa lăuntrică. Vorbind despre chintesența răspunsului primit de dânsul în urma unor lungi căutări, părintele Siluan face un lucru rarisim în scrierile mistice din arealul răsăritean: îşi descrie propriile trăiri interioare generate de starea mistică pe care o experimentează. Interesant este aici felul în care frica este înlocuită de dragoste, în procesul de smerenie, și cum experiența avicinanței cu divinul aduce cu sine dorința de desprindere de cele pământești. 

„Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. Când sufletul meu vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Aşa este raiul Domnului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi.”¹⁶

Toate aceste experiențe aparte ale starețului rus se realizează prin intermediul smereniei. Odată aceasta pierdută, ascensiunea lui înspre arealurile celeste are și ea de suferit. Astfel, precum va arăta un teolog contemporan, „marea dorinţă a Sfântului Siluan este aceea de a dobândi acest dar al smereniei, pe care spune că a cunoscut-o şi a pierdut-o”.¹⁷

Smerenia și dragostea sunt astfel aspecte importante, care definesc traseul spiritual al marelui stareț rus. Ele sunt însă și elemente practice ale vieții duhovnicești, fapt ce dă scrierilor lui un aspect aparte de actualitate. Iubirea pentru întreaga creație, plânsul și rugăciunea pentru aceasta, ar trebui să constituie nu doar preocupări pasagere ale unui sfânt sau ale vreunui bătrân îmbunătățit, ci ale întregii obști creștine. Dacă nu am ajuns încă la această măsură, e semn că mai avem de mers. Sau poate este un îndemn să citim din nou, cu mai multă atenție, autobiografia lui spirituală.