Ne aflăm la începutul postului Nașterii Domnului, iar cântările bisericești ne introduc treptat în atmosfera de bucurie a praznicului Înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Pe lângă aceste cântări bisericești avem și colindele, care, prin mesajul lor, au și ele această componentă a mărturisirii. Ce înseamnă totuși o colindă?

La origini, colinda este o datină arhaică, prin excelenţă agrară, cu mult anterioară creştinismului, așa cum susține și cercetătorul Ovidiu Trifan. Ea însumează o serie de ritualuri și de manifestări prezente în viaţa unor popoare europene în timpul sărbătorilor de iarnă. Având un caracter augural, ritualurile erau menite să pună în valoare forţa magică a cuvântului şi a gesturilor. Astfel, colindătorii erau consideraţi a fi purtători și transmițători ai unor puteri magice, care aveau efect doar în acest timp sacru. O dată cu instaurarea colindului ce vestește Nașterea Domnului, colindătorii sunt și ei considerați ca fiind teofori („purtători de Dumnezeu”): „Iată, vin colindători și v-aduc pe Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, Soare-n raze luminat.”. În tradiția poeziei populare românești, colinda reprezintă categoria cea mai vastă și mai diversificată de texte, așa cum demonstrează și cercetătoarea Monica Brătulescu în impresionanta sa lucrare Colinda românească.

Colinda (sau corinda, colindra, colindecul) derivă din latinescul calendae, prin care romanii desemnau primele zile ale fiecărei luni din an. Calendae Ianuarii, care marcau și începutul noului an administrativ, erau sărbătorite la romani cu un fast deosebit: se practicau divinații, urări de sănătate și belșug, se schimbau daruri etc. Calendele erau menite și să încheie un întreg ciclu de sărbători greco-romane și orientale, între care „Dies Natalis Solis invicti” joacă un rol special. Această sărbătoare se oficializează în secolul al III-lea, pe data de 25 decembrie a fiecărui an, fiind dedicată lui Aurelian, „soarele invincibil”. Ciclul creștin al sărbătorilor de iarnă vine și se suprapune peste această sărbătoare păgână, după ce, până în secolul al IV-lea, Nașterea Domnului era sărbătorită o dată cu Teofania (Botezul Domnului), pe 6 ianuarie. Hristos este așadar Împăratul împăraților, Legea cea Nouă, iar vechea datină păgână închinată soarelui invincibil este acum înlocuită cu cea a prăznuirii Nașterii lui Hristos, „Soarele dreptății”. Aşa se explică prezenţa unui puternic substrat păgân în colindele arhaice, iar colindul creștin apare puternic infuzat de tematici arhaice, precreștine.

Așadar, este importantă o distincție clară – pe care o trasează și Mircea Eliade – între colindul precreștin, o creație populară, utilizată la diferite ocazii din timpul anului și tratând diverse tematici, și colindul religios (cântecul de stea), ce se caracterizează prin texte cu referire directă sau indirectă la Nașterea Domnului. Fascinant este fenomenul de fuziune, ca sinteză de genialitate a poporului român, dintre temele legate de Nașterea Domnului și cele laice, arhaice. În colindul Plecat-or, plecat, de pildă, colindătorii se întâlnesc cu Maica Domnului, care, îndurerată, îi întreabă dacă L-au văzut pe Fiul ei pierdut. Colindătorii o întreabă cum arată acest Fiu al ei, iar descrierea nu este a unui prunc născut în iesle, ci a unui adult (cu referire, cel mai probabil, la Hristos cel răstignit), conform versurilor din creația populară Miorița: „Fețișoara luiu, spuma lapteluiu. Sprâncele luiu, pana corbuluiu. Ochișorii luiu, mura câmpuluiu.”.

Cercetătoarea Monica Brătulescu identifică, în amplul ei studiu despre colindul românesc, peste 210 tematici diferite care sunt mărturia acestei strălucite sinteze de sacru, de arhetipal și de ancestral în creația populară românească. Așa cum putem observa și în lucrarea lui George Breazul, Colinde, repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti de iarnă cuprinde colindele de Ajun, colindele de Crăciun, colindele de Anul Nou, cântecele de stea, vicleimul (irozii), pluguşorul, sorcova, vasilca, boboteaza, salcia, lăzărelul, dar și jocuri cu măşti, dansuri, teatru popular şi religios etc. Trebuie menționată aici și existența unor colinde cu alte ocazii decât sărbătorile de iarnă. Astfel, repertoriul popular cuprinde și colinde la sărbătoarea Floriilor sau colinde de Paști, dar și colinde la anumiți sfinți, precum Sfântul Apostol Andrei.

IMNOGRAFIA DEDICATĂ NAȘTERII DOMNULUI, SINTEZĂ DE REVELAȚIE ȘI GENIALITATE A SFINȚILOR PĂRINȚI IMNOGRAFI

Ne revine nouă, românilor în general, și poate mai cu seamă interpreților, dar și clericilor (psalții fiind și ei parte a clerului inferior), imensa responsabilitate de a descoperi, păstra și promova nealienat acest imens, bogat și complex tezaur al creațiilor populare, culte sau semiculte, pe care le putem identifica în trei categorii distincte: creația imnografică, exprimată prin muzica bizantină, colindul creștin și, nu în ultimul rând, cel precreștin.

Dacă în cazul colindelor această perioadă abundă de manifestări diverse în mai toate bisericile, poate este o ocazie să semnalăm aici necesitatea de a (re)aduce și mai mult în prim-plan frumusețea și impor-tanța imnografiei dedicate Nașterii Domnului, ca o sinteză de revelație și genialitate a Sfinților Părinți imnografi. Cât de minunate și de înălțătoare sunt aceste cântări, pe care ar trebui să le auzim mai des, nu doar în concertele de colinde, ci și în casele noastre! „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua sălătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.” Muzica bizantină s-a născut de Crăciun, afirmă renumitul profesor Grigorios Stathis, atunci când îngerii şi oamenii și-au unit cugetele, iar din ceruri a răsunat cântarea „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Muzica psaltică și imnografia reușesc să exprime esența acestei sărbători, şi prin logos și prin melos: „Taină străină văd și preaslăvită; cer fiind peștera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire întru care S-a culcat cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, îl slăvim.”. Poezia imnografică ne arată că Hristos Se naște astăzi (gr. simeron, lat. hodie) nu doar ca eveniment istoric, ci ca taină a unirii permanente a Creatorului cu creația Sa: „astăzi se naște din Fecioara Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Poezia imnografică este cânt și cateheză, minunare a omenirii în fața minunii dumnezeirii: „Cel neîncăput și necuprins cum a încăput în pântece? Cel ce este în sânurile Tatălui, cum stă în brațe de Maică?”. Prin imnografie, noi vorbim alături de imnograf cu însăși Maica Domnului: „Pentru ce te minunezi Marie? Pentru ce te spăimântezi?”. Ia ea ne răspunde, arătându-și firea de om: „Mă minunez că pe Fiul cel fără de ani l-am născut sub ani!”. 

Vedeți colindul ca exprimând o frumoasă legătură între Biserică și tradițiile diferitelor popoare?

Fără îndoială. Pentru mine perioada sărbătorilor nu poate avea o gazdă mai primitoare și mai potrivită decât biserica privită ca lăcaș și Biserica văzută ca o comunitate unită în jurul Pruncului Iisus Hristos. De la „pițarăi” până la bătrânii satului, de la strigăturile cetelor de flăcăi maramureșeni până la monodiile pline de sevă modală din insulele grecești, de la fluierașul din Ardeal până la armoniile cântate cu patos din lumea slavă, toți găsesc în biserică „tinda gazdei” și căminul care le primește și primenește de veacuri cântul. Colindătorii se aseamănă îngerilor care vestesc bucuria Nașterii Domnului – așa cum sugestiv afirma Părintele nostru Patriarh Daniel într-o prefață –, iar această vestire transcende granițele națiunilor și unește popoarele drept-măritoare într-un singur cuget și strigăt: „Astăzi S-a născut Hristos, Mesia chip luminos, lăudați și cântați și vă bucurați!”. Dar, așa cum și îngerii sunt diferiți, tot așa și diferitele popoare aduc Pruncului Iisus darul lor în diverse moduri și tradiții. Ceea ce ne unește însă pe toți, în chip tainic, este tinda bisericii, care, acum, de sărbători, își pleacă și mai mult turlele spre a se face călduroasă peșteră și iesle primitoare: „Ce vom aduce Hristoase Ție, că Te-ai arătat pe pământ ca un om pentru noi? Îngerii, cântarea. Cerurile, steaua. Magii, darurile. Păstorii, minunea. Pământul, peștera. Iar noi, pe Maica, Fecioara.”.

Ce înseamnă pentru un specialist în muzica bizantină colindul? Nu mă refer la maniera de interpretare – dacă este sau nu o provocare –, ci la cum privește și simte colindul profesorul de muzică.

Colindul și frumosul obicei de a colinda mi-au amprentat perioada aceasta a sărbătorilor de iarnă încă din anii de liceu, pe când eram seminarist la Iași și mergeam împreună cu prietenii apropiați (membri fondatori al actualului cor „Byzantion”) pe la diferite mănăstiri şi parohii, unde eram primiți cu multă bucurie și nerăbdare. Ne îmbrăcam, ca și acum, cu port popular și având cu noi instrumente de percuție și clopoței, pregătiți să cântăm cele mai frumoase și îndrăgite colinde. De la un an la altul îmbogățeam repertoriul cu noi descoperiri. La loc de frunte au stat mereu colindele monodice. Ne inspiram mereu din colecții semnate de Breazul, Comișel, Gh. Pop, Brediceanu sau Bocșa, dar ne erau dragi și variantele prelucrate, mai ales când, unii dintre noi, am ajuns studenți ai Conservatorului ieșean. Perioada studenției mele în prestigioasa școală de muzică a reprezentat o ocazie de a explora noi orizonturi și de a trăi noi experiențe ca membru în corul „Cantores Amicitiae” (dirijat de prof. univ. dr. Nicolae Gâscă, cel după vrednicul de pomenire maestru Lykourgos Angelopoulos, care m-a inspirat în formarea gesticii dirijorale), dar mai ales ca dirijor, timp de 7 ani, al corului „Nicolaus”, al parohiei „Sf. Nicolae – Socola”, alături de care am și înregistrat două albume de colinde, unde am abordat creații culte, dar și monodii consacrate.

ESTE CEVA EXTREM DE PUTERNIC ÎN COLIND, UN SACRU POTENȚAT DE PACEA, DE TIHNA ȘI DE CADRUL INTIM AL FAMILIEI CE SE REUNEȘTE.

Colindul, pentru mine, înseamnă mult așteptatul moment de peste an când pășesc, alături de prietenii dragi din corul „Byzantion”, pragul casei multor oameni dragi. Colinda noastră, ca și a oricărui colindător, cred, este așteptată ca un moment de o bucurie aparte, aș spune ca pe o „sfințire a casei” prin vestea Nașterii și prin cânt. Este ceva extrem de puternic în colind, ceva sacru. Un sacru potențat de pacea, de tihna și de cadrul intim al familiei ce se reunește.

Pe scările blocurilor sau în tinda caselor, colindul nostru capătă forță, vigoare, vocile se metarmorfozează în semnalele cetelor de flăcăi, ritmurile populare tresaltă în voce și în trup. Entuziasmul debordează, alimentat permanent de fețele pline de lumină ale gazdelor: „Draga me-i gazdă frumoasă, mândru ș-o gătat pân’ casă. Colindiță cu codiță, hoalbă uății la poliță. De-i vede un cârnăcel, țâpă-ți uății după el!”. Oboseala drumurilor până târziu în noapte domolește vocile obosite, astâmpără spiritele și începe să iasă la iveală colindul așezat, cald, tihnit, șoptind în ajunul Crăciunului despre legănelul din iesle: „Într-un leagăn stă culcat, pruncul Maicii, înfășat. Raza blând-a soarelui, scalda fața Domnului.”.

Primirea în casă este de multe ori un alt ritual, o tihnă, o oprire în timp, o regăsire a amintirilor comune. Masa e plină de bucate, în timp ce gazda își aduce aminte de vreo colindă cântată în anul precedent. Un nou repertoriu, adus de prin amintiri, iese la iveală, în sărbătoreasca voie bună: „Și la anu’ om veni numai dacă ni-ți pofti. Și la anu’ om veni, numai sănătoși să fim!”.

Corul „Byzantion” a concertat în nenumărate rânduri în afara României. Cum ați simțit colindul în afara granițelor țării și în biserici care nu au neapărat specificul celor ortodoxe (ca arhitectură, ca iconografie)? Cum îi simțiți pe românii din străinătate atunci când vin la un concert de colinde?

De fiecare dată când colindul nostru răsună pe meleaguri îndepărtate, departe de casă, de țară, este o ocazie mult aștep-tată de românii care, în acele momente ale concertului, se conectează cu toată ființa lor de creștin și de român la amintirile casei, ale locului natal. Ceea ce am observat este că, în general, colinda stârnește în sufletul românului un intens sentiment de apartenență spirituală. Credința este cea care, în final, dă sens nu doar sărbătorii, ci și tuturor strădaniilor, ostenelilor și sacrificiilor. Biserica-lăcaș devine cu mai multă prezență leagănul și căminul care poartă sufletele îndepărtate în căldura unui „acasă” colectiv, un cămin al tuturor românilor, o iesle caldă pe care doar tihna sărbătorii Nașterii Domnului o poate așterne lăuntric.

Cât despre cântarea în bisericile apusene fără specific ortodox (arhitectural sau iconografic), pot afirma că a fost dintotdeauna a experiență aparte. Pe de o parte, ești adeseori copleșit de grandoarea, de măreția, de eleganța catedralelor, impunătoare. Nu poți avea decât un sentiment de profundă admirație și reverență, nu doar față de genialitatea unor arhitecți, ci și față de viața intens creștină a comunităților laice sau monahale apusene de altă dată. Pe de altă parte, întâlnirea dintre cântul colindului românesc și publicul apusean scoate la iveală entuziasmul, fascinația, dar și sentimentul de intim, de rugă ancestrală prin care orice om, creștin sau ateu, se conectează instinctiv la un sacru spre care se simte și, de ce nu, se lasă chemat. Licărirea de bucurie de după concert trădează o vibrație a unei stări, a unui duh mai presus de aplauze și ovații.