A trăi înseamnă a fi în relație și în interacțiune cu lumea înconjurătoare și cu celelalte ființe vii. Niciun om nu poate exista și trăi în mod total independent. Singura existență cu desăvârșire autonomă, care nu depinde de nimeni și de nimic, este Ființa veșincă a lui Dumnezeu. Antroplogia creștină, conform căreia omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, consideră că făptura umană este alcătuită din trei părți: o parte dumnezeiască, Duhul, și două părți omenești, sufletul și trupul. „Omul trebuie să aibă conștiința clară a celor trei elemente, ierarhice în valorile lor, din care este constituit: duhul, sufletul și trupul, fără confuzie și fără separare. Dar în cugetul nostru această con-știință este tulbure și nedeslușită.” Pentru că, mai zice E. Kovalevski în Căutarea Duhului, „păcatul originar consistă în faptul că lumea a fost răsturnată. (…) Despărțit de Dumnezeu, inversând valorile și rupând contactul cu Creatorul lui, duhul omenesc și‑a pierdut hrana și respirația cele adevărate”. „Căci dacă duhul nu se mai hrănește din Dumnezeu, el se va hrăni din suflet, iar sufletul din trup, care, nemaiavând nimic, se va îndrepta către distrugere, moarte și neant.” 

Această inversare a valorilor reflectă decăderea duhovnicească a lumii moderne, al cărui model antropologic, singurul admis de știință, nu conține decât cele două niveluri omenești, biologic (trupul) și psihologic (sufletul). Reducând natura omenească la făptura noastră trupească și muritoare, științele moderne, întemeiate pe principii materialiste, și societățile care adoptă viziunea lor trunchiată și inexactă a omului au luat o cale greșită, care nu poate duce decât la moarte și la neant. Atunci când pune stăpânire pe omul duhovnicesc și îi ia locul, omul de carne comite un act sinucigaș, căci alege natura lui pieritoare în locul vieții veșnice, care vine de la Dumnezeu. De aceea sfântul apostol Pavel ne adresează acest avertisment: „Ce seamănă omul, accea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera de la Duhul viața veșnică.” (Galateni 6, 7‑8). 

Sufletul care a rupt legătura cu Duhul lui Dumnezeu se scoboară în carne și „cere de la trup ceea ce trupul nu poate da” (Kovalevski, op. cit.). De aici provine idolatria trupului și a omului de carne, care constituie o trăsătură caracteristică a lumii de astăzi. Frumusețea, puterea și sănătatea trupului, plăcerile cărnii – cu precădere gastronomice, sexuale – și toate bunurile materiale care contribuie la bunăstarea omului de carne au devenit valorile fundamentale ale societăților noastre desacralizate, al căror unic centru de interes este omul de carne, fără a se îngriji câtuși de puțin de mântuirea sufletului și de viața veșnică. „Fiii acestui veac”, zice Sf. Tihon din Zadonsk (Despre îndatoririle creștinului față de el însuși), „altfel spus oamenii care trăiesc trupește, socot a fi mare lucru bogăția, slava și luxul acestui veac, și pe acestea le cinstesc, le caută și se lipesc de ele ca de un întreit dumnezeu: căci unde este comoara lor, acolo este și inima lor (cf. Mt. 6, 21). (...) Iar la venirea sfârșitului toate acestea se depărtează de la om, așa încât acestuia nu‑i rămâne nimic (...). Și atunci își dă seama că aceste „lucruri mari” sunt foarte mici, sau chiar de nimic, și pătimește atunci asemenea celui ce a găsit o comoară în vis, însă când se trezește nimic nu află.”  

Atunci când Duhul lui Dumnezeu nu luminează mintea omului, inteligența lui devine oarbă și toată ființa i se cufund în întuneric: „Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Așa că, dacă lumina care este în tine est întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” (Matei 6, 22‑23). 

Atunci când se îndepărtează de Dumnezeu, „orice om se vede cât este de prost în știința lui” (Ieremia 51, 17), „căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19). Dacă ochiul duhovnicesc devine orb, omul nu mai poate citi cartea naturii și a lumii, unde toate lucrurile vizibile conțin un miez duhovnicesc nevăzut, în care se află adevărata lor semni-ficație. De aceea, zice Sf. Ioan Scărarul, „prin mijlocirea lucrurilor naturale putem primi învățături foarte clare asupra tuturor lucrurilor duhovnicești”. 

Orice știință care s‑a desprins de Dumnezeu și nu vede decât aspectul natural și material al lumii, neținând seama de dimensiunea duhovnicească a tuturor lucrurilor și a ființelor, este o falsă știință. Trăim într‑o epocă dominată de falsele științe, care nu cunosc decât suprafața exterioară a lucrurilor, asemenea unui savant care examinează cu lupa literele unei cărți și le clasifică în funcție de forma, de dimensiunea și de frecvența lor, și care cercetează cu microscopul structura hârtiei și procedează la o analiză chimică a cernelei tipografice, dar este incapabil să descifreze semnificația semnelor înscrise pe hârtie. Și neputând măsura, cântări și examina cu microscopul sensul lor nevăzut, va afirma că aceste semne n‑au niciun sens și nu sunt datorate decât întâmplării. Acest om, orbit de propria lui știință, este savantul vremurilor noastre, care, rupând legătura cu Dumnezeu, a rupt legătura cu adevărul, cu realitatea și cu sufletul omenesc. Căci Dumnezeu îi este omului „principiu ontologic și finalitate. Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul are o existență teologică concretă. Pentru a fi adevărat, trebuie ca în orice clipă centrul ființei și al vieții sale să se afle în Dumnezeu. Dacă‑l neagă pe Dumnezeu, se neagă pe el însuși, se distruge pe el însuși.” (Panayotis Nellas, Viața divinizată). 

În lipsa unui principiu superior, de natură divină, care să unifice într‑un tot coerent aspectele realității și să dea un sens existenței, „umanitatea pe care o observăm și din care facem parte este o umanitate dezbinată. Este dezbinată, în primul rând, în fiecare dintre noi: eul este un teatru de umbre, de personaje nevrotice, ale căror sfori nu le tragem noi, ci mai degrabă ele ne trag sforile nouă. Facultățile noastre sunt și ele dezbinate”, mai zice Olivier Clément (Întrebări asupra omului), „iar ierarhia lor e bulversată: o inteligență pur cerebrală, care face opoziție, o «inimă» întunecată, abandonată forțelor subconștientului, [ce] creează confuzie. Și iată‑ne «de‑a rostogolul», fără un centru în care totul să fie pace. Dezbinați fiind în noi înșine, suntem la fel și între noi: indivzi dușmani, solitari sau confuzi, solitari în confuzia însăși. Pe toate acestea, teologia le numește «starea căzută».”. 

Atunci când duhul omului se desprinde de Duhul lui Dumnezeu, care dă sens și unitate spirituală la tot ce există, mintea omenească devine incapabilă să înțeleagă ce se petrece în lume și în propria noastră viață. Căci adevărata explicație a evenimentelor și a fenomenelor din această lume nu se află în plan istoric, sociologic, economic, biologic, meteorologic, geopolitic, ci, mai înainte de toate și în mod esențial, în plan duhovnicesc. Dacă nu ținem seama de dimensiunea duhovnicească a lucrurilor, nu putem cunoaște nimic, nu putem ști nimic, nu înțelegem nimic. De aceea, zice Mircea Eliade în Mitul eternei reîntoarceri, „omul scietăților tradiționale nu acorda evenimentului isoric o valoare în sine”, ci atribuia întotdeauna evenimentelor istorice „o semnificație supraistorică, semnificație care nu era numai liniștitoare, ci, înainte de toate, coerentă, adică putând să se integreze într‑un sistem bine organizat, în care Cosmosul și existența omenească aveau fiecare rațiunea lor de a fi.” 

Toți proorocii biblici fac legătura între duhul omului și Duhul lui Dumnezeu, între evenimentele istorice și cuvântul lui Dumnezeu, care ne dezvăulie adevărata semnificație a evenimentelor, bune sau rele, care se petrec în lume. Fără acest dialog permanent între duhul omenesc și Duhul lui Dumnezeu nu putem ști și înțelege nimic. „Căci Domnul dă înțelepciune; / din gura Lui iese cunoștință și pricepere. / (...) Încrede‑te în Domnul din toată inima ta / și nu te bizui pe înțelepciunea ta!” (Prov. 2, 6 și 3, 5) 

Toată dezordinea, toate tulburările, crizele și nenorocirile lumii moderne au la rădăcină o cauză duhovnicească și nu vor putea fi videcate decât pe cale duhovnicească. Societățile noastre moderne, materialiste și desacralizate, au luat o cale ce duce la pieire și nu vor putea fi salvate decât dacă răspund chemării Duhului lui Dumnezeu, care grăiește prin gura proorocului Ezechiel (33, 11): „Întoarceți‑vă, întoarceți‑vă de la calea voastră cea rea!”.