Am simțit aceeași separare între oamenii pe care i‑am întâlnit, aceeași scufundare în propriile griji, în propriile gânduri și convingeri. Am găsit aceeași însingurare, în care numai gândurile proprii rămân, iar restul dispare ca într‑o ceață a conștiinței. Am simțit o răceală între oameni, o distanțare care mi‑a cutremurat inima, pentru că de la indiferență până la ură este numai un pas și pentru că indiferența este deja lipsa iubirii. Iar unde nu este iubire, nu este Dumnezeu.

Probabil am reacționat eu mult mai puternic decât alții, pentru că noi ne‑am zidit, cu harul Domnului, un mic rai la mănăstire, un loc unde prioritatea nu sunt eu, ci fratele sau sora mea, un spațiu în care am învățat toți că Dumnezeu îmi îmbrățișează inima dacă eu îl îmbrățișez în grijă și cu dragostea mea pe cel de aproape. Este o revărsare reciprocă de iubire, în care cu cât dăruiești mai multă iubire, cu atât Domnul revarsă mai multă iubire peste tine.

Este imposibil să crești duhovnicește fără sacrificiul iubirii. Iar iubirea care hrănește inima către mântuire nu este iubirea dintre soți, nici iubirea dintre părinți și copii, nici cea dintre prieteni. Iubirea lui Hristos, Iubirea care Este Hristos Însuși, Iubirea de care trebuie să ne împărtășim este întotdeauna pe Cruce. Dacă îi iubim pe cei care ne iubesc pe noi, ce facem peste logica acestei lumi căzute? Dacă asta ne este măsura duhovnicească, atunci măsura noastră este măsura acestei lumi, nu măsura lui Hristos. Ne mințim pe noi înșine dacă nu ne împingem, dacă nu ne forțăm, dacă nu facem sacrificiul de a iubi peste măsura acestei lumi căzute.

Am întâlnit oameni care mi‑au spus să mă întorc în România, pentru că lumea se apropie de sfârșit și numai în Romania voi fi în siguranță. I‑am auzit vorbind și nu am simțit decât răceala unor inimi stăpânite de frică și conduse de indiferență față de aproapele lor. Am auzit cuvintele gurii lor și le‑am măsurat cu porunca Mântuitorului: mergeți în toată lumea și propovăduiți; duceți Lumina tuturor; cât încă mai este Lumina, lucrați, luptați, sacrificați tot ce sunteți pentru a mântui fie și numai unul din frații voștri.

Îmi este greu să înțeleg de unde vine răceala asta. Îmi este imposibil să înțeleg cum poate un creștin să vadă un pericol și să se ascundă în casă, închizând ușa pentru fratele său. Dacă, într‑adevăr, acum este sfârșitul, nu este acum momentul în care să ridicăm fruntea și să lucrăm în ogorul Domnului? Dacă, într‑adevăr, acum se strânge lumea, nu este acum momentul în care să aruncăm totul – tot ce suntem, tot ce avem, toată comoara noastră aici, pe pământ – și să redevenim nebunii lui Hristos? Nebunii aceia frumoși ai Domnului, care merg înainte când lumea fuge înapoi? Nebunii aceia îmbătați de Dragostea Duhului, care se urcă de bunăvoie pe Cruce pentru a mântui lumea?

Mă uit la noi, la lumea asta, pe care noi am făcut‑o așa cum este, și văd suflete care își construiesc cetăți puternice, se strâng împreună, se adună unii pe alții din colțurile lumii și se închid în spatele unor ziduri de indiferență, motivați de frică și de lipsa de dragoste pentru aproapele lor, în numele iubirii de Hristos. Dar cum Îl poți iubi pe Domnul fără să îți iubești aproapele? Ce dragoste este aceea care nu vine din durerea Crucii, care nu se hrănește din lepădarea de sine pentru mântuirea aproapelui?

În Împărăția lui Dumnezeu ajungem când ne pierdem împărățiile pe care le construim aici, pentru noi. Nu ajungem la Domnul ridicând ziduri între noi, ci dărâmând orice obstacol care oprește iubirea între mine și aproapele meu. Nu se sfințește cel care se ascunde în propriile cetăți, înconjurat de micul lui trib, mânat de frică și neiubire. Se sfințește cel care urmează Domnului și iese în lume pentru a chema lumea la Lumină. Nu contează dacă lumea te aude sau nu, dacă lumea urmează sau nu – asta este în mâna Domnului.

Ceea ce contează este să vezi Crucea înaintea ta și să nu fugi de durerea ei, ci să alergi cu disperare către ea. Să vezi Crucea și să alergi cu disperarea celui care, într‑un sfârșit, își vede Iubitul, Îl vede pe Cel multașteptat și simte deja bucuria întâlnirii, bucuria unirii cu Domnul. Nu frica, nici autoapărarea, nici închiderea de unii singuri în spatele zidurilor indiferenței și ale neiubirii ne vor mântui. Ne va mântui o viață ca a Domnului și o moarte ca a Domnului: pe Cruce, în numele iubirii și a lepădării de sine.