„Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.” Cu aceste cuvinte își începea Marin Preda ultimul său roman, Cel mai iubit dintre pământeni. Extrapolând, am putea spune că cimitirul e un loc simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Cât e de simplu un cimitir, cât e de înspăimântător?

Nu este chiar simplu nici în natură. Vedem asta și numai dacă ne uităm în ochii unei vietăți amenințate de moarte, pe care și‑o presimte. Chiar și plantele par să sufere în fața pericolelor de distrugere. Cimitirul este un loc la fel de simplu sau la fel de înspăimântător ca şi localitatea sau comunitatea lângă care se află. Cimitirul vorbeşte despre spiritul satului sau al orașului respectiv. Cercetătorul Ion Ghinoiu arăta într‑un studiu cum harta cimitirelor copiază mult harta satelor respective. Lucru firesc, desigur. O dată cu nașterea unei localități, prin venirea primelor familii și construirea primelor case, s‑a născut și cimitirul, cu mormintele celor din familiile respective. Apoi, pe măsură ce alte familii s‑au adăugat în sat, într‑un fel sau altul, mormintele lor s‑au aşezat în continuarea celor de dinainte. 

Primele cimitire s‑au dezvoltat în jurul bisericilor. Biserica, cel mai adesea, era plasată în centrul satului. Alteori pe o colină mai ridicată, dar, prin înălțimea locului, rămânea tot în centru. Într‑un fel, cimitirul constituia un sat mai apropiat de biserică decât satul celor în viață. 

În satele vechi, cimitirul era o grădină mai mult sau mai puțin îngrijită. Era o întruchipare a rugăciunii din slujba înmormântării și a parastaselor, când cerem pentru cel plecat „loc luminat, loc de verdeață, loc de odihnă”. O grădină al cărei Grădinar este Însuși Iisus! Ceea ce pentru Maria Magdalena era confuzie (cf. Ioan 20, 15), pentru noi este acum realitate. Grădinar de suflete în așteptare! Cimitirul era privit de români nu numai ca loc al îngropării la plecarea din această viață, dar și ca loc al învierii pentru cea viață. 

Am văzut în sate din Maramureș unde casa parohială se afla lângă biserică, iar biserica avea cimitirul împrejur, cum copiii preotului și prietenii lor se jucau în chipul cel mai firesc printre morminte, inclusiv la asfințitul soarelui, fără ca acestea să le stârnească vreo teamă. Crucile erau simple, din lemn. Își trăiau și ele viața lor, după care se povârneau, se înfundau în pământ, până la urmă cădeau, erau adunate în vreun colț al cimitirului și, în cele din urmă, erau arse. Sunt zone în care în vechime crucile erau făcute din piatră. Aveau un farmec deosebit, fiind de o simplitate plină de duh. Cu timpul și ele se afundau tot mai mult în pământ, se povârneau, sfârșeau prin a fi simple repere că acolo odihnește un creștin. Cine intră într‑un cimitir în care se mai află astfel de cruci nu poate să nu încerce un sentiment de spontană bucurie și duioșie, la vederea lor. Crucile vechi trimit la un anonimat absolut. Crucile de astăzi fac persistente numele, dar pentru un trecător oarecare persoanele înmormântate rămân tot anonime. Numele nu le spun nimic celor mai mulți din cei care trec pe acolo, iar, cu timpul, pe unele cruci numele devin ilizibile. Fotografiile de pe cruce încearcă uneori să stingă acest anonimat. Din fericire, la Domnul fiecare este persoană concretă, cunoscută și iubită, după numele său consfințit la botez.

Pe parcursul istoriei, cimitirele au urmat evoluția tehnologică a construcției caselor, apărând în ele tot felul de lucrări, mai simple sau mai complicate. Crucile n‑au mai fost făcute din lemn decât într‑o primă instanță, la înmormântare, fiind dublate apoi de altele din ciment, de piatră sau de marmură, de fier, sigur, cu gândul unei mai mari durabilități. În timp, cimitirele au urmat în despiritualizare așezările cărora le aparțin. Cimitirele mai noi din orașele noastre de astăzi aduc cu cartierele de blocuri care au apărut în a doua jumătate a veacului trecut. Adesea sunt înghesuite și extrem de eteroclite.

Un cimitir poate fi destul de prietenos și de liniștitor sau, dimpotrivă, un loc rece, neprimitor, înfricoșător. Lucrul acesta depinde de felul în care‑și trăiește comunitatea respectivă legătura cu Dumnezeu, depinde de credința ei în înviere și în exis-tența unei alte vieți. Acea legătură face ca între localitate și cimitirul ei să fie o continuitate sau o ruptură. 

Când a scris despre cimitirul din satul său, Ioan Alexandru și‑a întitulat poezia Ca în paradis, ceea ce spune mult despre receptarea cimitirului în spiritul țăranului român. „Cimitirul la noi e un pogon comun/ înconjurat cu gard de piatră,/ să nu se molipsească pământul rămas viu/ în libertate. (...) La margini cresc pruni și meri/ și se văd flori mirositoare,/ aburul lor pătrunde în lucruri/ până departe.” E totodată și separare (zidul de piatră) și trecere lină (din livada proprie în livada cimitirului, comunitară). În aceeași poezie, poetul se referă cu îndreptățire la continuitatea pe care o întreține mistic un cimitir cu acel loc, atât la nivel familial, cât și la cel comunitar: „când e plin cimitirul ochi de la un cap/ la celălalt, se reia totul de la început; groapa bunicului meu peste groapa străbunicului meu,// tatăl meu peste bunicul meu/ și tot așa vechiul primar/ peste străvechiul primar – vechiul popă/ peste străvechiul popă,/ vechiul sat peste străbunul meu sat.”. Cimitirul conservă rădăcinile satului, îl ține în tradiție. Distrugerea lui ar însemna o rapidă destrămare. 

ARTA DE A VIEȚUI, ARTA DE A MURI

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, amintește de „frica morții care îi ținea în robie” (Evrei 2, 15) pe oameni până la venirea Mântuitorului Hristos. Frica de moarte există în lume, deși învățătura creștină nu vorbește de moarte, ci de adormire. Actuala pandemie ne‑a dovedit cu prisos cât de vulnerabili suntem și care e comportamentul nostru. Cum se poate raporta un creștin la ideea de adormire? Cum poate face el distincția între moarte și adormire?

Este de observat cum Apostolul ne spune că ne ține în robie nu atât moartea, ci teama de ea. La capătul celălalt al receptării se află Sfântul Francisc din Assisi, care vede în moartea trupească o soră pentru care dă slavă lui Dumnezeu („Laudato si’ mi’ Signore per sora nostra morte corporale” – Cantico delle Creature). 

Adormirea este numele mai blând, dar și teologic mai corect, pe care‑l dăm noi, creștinii, morții. Fie că folosim un cuvânt sau altul, înțelegem același lucru, starea omului după plecarea din această lume. Până la Hristos nu se putea vorbi despre adormire. Hristos a strivit moartea prin moartea Sa pe Cruce. Somnul nu este, totuși, de veci, cum se spune adesea (oarecum un clișeu). Căci va fi o trezire generală, o deșteptare de obște, la sfârșitul veacurilor. 

Spunem adormire în urma spusei lui Hristos despre fiica mai marelui sinagogii: „Nu plângeți; n‑a murit, ci doarme.” (Luca 8, 52). Despre adormire vorbeşte și Sfântul Apostol Pavel: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi.” (1 Corinteni 15, 20).  Adormirea presupune trezire, moartea, pentru creștin, presupune înviere. Învierea ca trezire... La sfârșitul Evangheliei sale, Sfântul Ioan Teologul spune că Hristos s‑a trezit din morți (Ioan 21, 14). Te culci în această lume și în această viață și te vei trezi la obșteasca judecată în altă lume („pământ nou și cer nou” – Apocalipsa 21, 1) și în altă viață („de veci”). Veci care înseamnă de fapt vecii vecilor, veșnicie, nes-fârșire. Le dorim celor plecați dintre noi „veșnică pomenire”. În sensul adormirii folosim și urarea ca cel plecat să se odihnească în pace. Asta înseamnă, gândindu‑ne la somnul nostru din această viață, că îi dorim un somn liniștit, fără coșmaruri. 

Cred că o anumită teamă de moarte este firească, atât omului, cât și oricărei vietăți, chiar și plantelor. Omul încearcă s‑o depășească. Teama vine din faptul că moartea este un lucru străin, venit în lume după crearea ei. Pare să reprezinte o pierdere față de viață. Teama de moarte este mai degrabă o teamă de necunoscut. Această teamă poate fi stinsă numai prin credință, altminteri, puţine știm din Scriptură despre lumea de dincolo, iar Tradiția mai mult presupune și imaginează. Când spunem că lumea acesta este, în fond, o pregătire pentru lumea de dincolo putem crede și că lumea aceasta este o vagă imagine a lumii de dincolo, pe care ne ajută să o întrezărim, în conținutul ei spiritual, material‑spiritualizat. 

Ce se întâmplă cu noi pe parcursul intervalului dintre judecata particulară și judecata de obște? Cum este cu această „adormire” a noastră? Rămâne o taină. Știm doar că lucrarea noastră s‑a încheiat. Dar mai știm că, totuși, sfinții par a fi excluși de la regula generală, ei având posibilitatea să lucreze în continuare, destul de asiduu, în folosul comunității Bisericii. 

Așadar, ne raportăm la adormire investind multă credință, încercând să ne întărim nădejdea plăpândă, întemeindu‑ne în chip osebit pe iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, care răzbate vădit în lăuntrul nostru, atunci când suntem sensibili și atenți. Părintele Iulian Stoicescu, primul meu duhovnic, întrebat fiind odată dacă se teme de moarte, a spus că nu, dar că nici nu se grăbește. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că este foarte curios să vadă cum se petrec lucrurile, dar tot așa, fără să se grăbească. În fond, nu are niciun rost, moartea oricum vine, și parcă întotdeauna vine prea devreme. 

Memento mori, spune un dicton latin. Părinții din Pateric adeseori zic că gândul la moarte este cel care are puterea de a ne ajuta foarte mult în această viață, prin faptul că știm cum să ne raportăm la tot ce e trecător, umbră și vis. Cum se poate trece de la arta de a muri la arta de a viețui?

Memento mori... Poeții și monahii sunt cei care se gândesc cel mai mult la moarte și vorbesc despre ea în chipul cel mai firesc și cu implicare. Gândul la moarte ne este incomod, neplăcut în chip ontologic. Rațiunea ne rosteşte iminența morții, dar undeva, în străfundul nostru, există sâmburele unei nădejdi că poate vom scăpa de ea. Omul nu a fost făcut cu moartea în el, nu a fost făcut ca să moară. Dar depinde de cum este simțit și trăit gândul la moarte. El poate să devină obsesiv, o povară copleșitoare, care blochează resursele sufletești și spirituale; ori să ducă la un hedonism deșănțat. Dar poate fi și prilej de continuă reflecție la sensul vieții și la destinul omului în veșnicie. Depinde de credința în înviere și în existența unei alte vieți. Ne stânjenește faptul că nu știm mai nimic despre viața de dincolo, precum și faptul că ne temem de consecințele faptelor noastre din această viață. Saltul peste aceste zbateri poate fi făcut numai prin credință și nădejde. 

Partea de artă, atât în a trăi, cât și în a muri, cred că poate fi adusă de decența exprimărilor aferente. Arta de a trăi... Să dăruiești cu decență, să te dăruiești cu decență, să te jertfești cu decență, să pri-mești cu decență, să suferi cu decență, să trăiești bucuriile și necazurile cu decență, îndurând uneori cu o îngerească răbdare. Decență înseamnă justă măsură, să ții seama de faptul că, vorba Eclesiastului, este o vreme pentru fiecare lucru, pentru fiecare exprimare. Și să dai curs cerințelor „vremii”. Nu e ușor. Sunt tot felul de piedici redutabile. Pentru arta de a viețui, lipsurile de tot felul, cele materiale, cele spirituale, dar și cele sufletești. Pentru moarte, îndeosebi suferința. Uneori o suferință atroce. Alteori pierderea gravă a unor facultăți, o dată cu instalarea bătrâneții. Dumnezeu i‑a dat omului senectutea ca pregătire treptată pentru moarte. Hristos nu a avut parte de ea. În fond, ca act biologic, moartea este doar o clipă, ultima clipă. Ceea ce poate fi penibil este drumul până la ea. Biserica este atentă la starea aceasta și se roagă mereu pentru un „sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos”. 

Apoi, o piedică majoră pentru arta de a trăi, dar și pentru cea de a muri, o constituie firea nărăvită. E foarte, foarte greu de strunit. În pereche complementară cu memento mori ar putea fi luat în considerare dictonul carpe diem, venind din aceeași spiritualitate latină. Este o înțelepciune în atenția pe care se cuvine să o dai fiecărui moment al vieții, fiecare fiind un dar al lui Dumnezeu, de neratat. Murim în fiecare clipă și fiecare clipă ar putea fi transformată într‑o înviere. 

LOC AL UNEI MINIME MĂRTURISIRI DE CREDINȚĂ

La Paris se întâmplă ca turiștii să caute cimitirele și să meargă la mormintele unor oameni pe care nu i‑au întâlnit niciodată în viaţă. Dar i‑au ascultat, i‑au citit, au fost influențați într‑un fel sau altul de viața celui adormit. Poate și de aici s‑a născut confuzia între omagiere și comemorare. Care ar trebui să fie atitudinea unui creștin față de cei adormiți?

În general, este bine ca atunci când ajungi într‑un loc, dacă ai puțin timp, să cauți cimitirul acelui loc. El îți va spune ceva despre oamenii de acolo, despre felul lor de a simți raportul cu eternitatea. Eu așa fac. Aș dori acum să amintesc numai câteva dintre ele. Mai întâi cimitirele din satul bunicilor, Poiana Sibiului, în Mărginime. Mă gândesc mai ales la cimitirul vechi, „din deal”, aflat în jurul primei biserici a satului, de lemn. Un cimitir mai smerit, mult în coastă. Cel nou, de la marginea satului, este mai fălos, mai impersonal și mai asemănător cu majoritatea cimitirelor. 

Apoi cimitirul din Topa Mare, satul lui Ioan Alexandru (el îi spune într‑o poezie „Topa Deșartă”), lângă Huedin, cu cetele lui de cruci masive, din bârne, mai înalte de un stat de om. „O cruce noduroasă de stejar”, descrie el o cruce de acolo, într‑o poezie (Ca în paradis). Cimitirul din Jacu Românesc, sat între Sighișoara și Târgu Mureș, în care minunatul părinte Ilie Moldovan a organizat timp de câțiva ani o universitate de vară recuperatoare de identitate etnică și religioasă. Satul era părăsit, mai locuiau în sat doar cinci sau șase familii. Era amenințat de integrarea în satul Jacu Unguresc, aflat la șosea și încă înfloritor. Cimitirul era și el părăsit, cu cruci povârnite și împuținate de vremuri, invadat de ierburi crescute până la brâu, prin care răzbăteai cu greu. Dar dădea un sentiment minunat de comunicare cu cei de demult ai satului și cu Dumnezeu. Te întindeai și te pierdeai în marea de iarbă, printre morminte abia ghicite, cu ochii ațintiți în seninul nemărginit, și aveai un sentiment de universală și definitivă libertate. 

Într‑o vreme, când mergeam des, ca inginer, „în interes de serviciu”, la Sighișoara, obișnuiam să mă plimb pe înserat prin cimitirul vechi al cetății. Era o bună cale de ieșire din vuietul lumii, de liniștire și de regăsire de sine. În Bucovina sunt vechi cimitire evreiești, care mărturisesc discret despre vremurile apuse ale unei înfloriri evreiești de mai multe veacuri pe teritoriul României de astăzi. O pată de culoare care s‑a pierdut. Ca atare, și cimitirele lor sunt tot mai stinse, mai abandonate. Eu l‑am văzut mai îndeaproape pe cel de lângă Mănăstirea Putna. Era tainic și emoționant. Am văzut cimitirul armenesc din Botoșani, dar caracterul lui identitar este destul de palid.

Am fost într‑o dimineață cu fiica mea, cam pe fugă, la Cimitirul Municipal din Milano, un fabulos muzeu de sculptură în aer liber, în care comanditari și sculptori de talent au dat curs liber avântului lor romantic. La Roma, tot cu fiica mea, am fost la Cimitirul necatolic, pentru străini, de la Testaccio,  lângă Piramida lui Cestius, ea însăși mormânt. Catolicii nu voiau să‑i îngroape pe cei de alte credințe în cimitirele lor și le‑au acordat acest loc extra muros. Printre morminte se află chiparoși centenari, pe morminte stau pisici tolănite la soare, ca la ele acasă. Multe flori. La un capăt un fel de pajiște presărată cu bănci, purtând mici tăblițe cu citate celebre. Regăsești numele unor personalități (în frunte cu doi poeți englezi recunoscuți, John Keats și Percy Shelley), dar și o zonă ortodoxă rusă, identificabilă imediat prin crucile specifice, la bază cu brațul acela înclinat și prin inscripțiile în chirilică. Să nu uit de cimitirul nostru Bellu, de la București, și el frumos în multe părți ale lui, încărcat de multă istorie politică și, îndeosebi, culturală. Mormintele unor corifei dintre cei mai de seamă ai culturii române sunt de regăsit acolo. Cu emoția aferentă.

Omagierea și comemorarea ar trebui să meargă împreună. Oricum, un creștin într‑un cimitir va fi mereu cu gândul la „veșnica pomenire”, la „Dumnezeu să‑l ierte” și la „Dumnezeu să‑l odihnească”. Dacă dai de nume mari ale istoriei, sigur, ai și o reacție culturală adecvată. Altfel, citești vârstele, citești inscripții de tot felul. Compătimești, uneori te mai și amuzi. Apreciezi arhitecturi și îți aduci minte, eventual, de bietul Ioanide, eroul din romanul omonim al lui George Călinescu. Marile cimitire pot fi adevărat muzee în aer liber, mărturii culturale și spirituale de neocolit. De altfel, multe îți oferă hărți care să‑ți ușureze aflarea a ceea ce au remarcabil în cuprinsul lor. 

Se întâmplă uneori ca, locuind în afara granițelor țării, românii să fie înmor-mântați în pământul țării „adoptive”. Ce înseamnă cimitirul pentru un român care locuiește în afara granițelor României? Are și o valoare simbolică sau numai una practică?

Netrăind în afara granițelor, nu prea simt ce înseamnă asta. Fiica mea trăiește în Germania. Cimitirul din satul ei, în care probabil că va ajunge, este unul mic, simplu, ordonat (așa cum sunt nemții, ordo-nați și geometrici în toate cele), foarte curat, la margine de sat, înconjurat de peisajul destul de plăcut al locului. 

Răspunsul depinde în parte de felul cimitirului, dacă este unul etnic, confesional sau dacă românii (vorbim acum de cei ortodocși) sunt împrăștiați într‑un cimitir al locului, între oameni de alte credințe. De dragul lui Andrei Tarkovski am fost la cimitirul rus de la Sainte‑Gene-viève‑de‑Bois, de lângă Paris. Cimitirul a fost întemeiat de puternica emigrație rusă de după Revoluția din 1917. Sunt acolo nume dintre cele mai prestigioase pe care le‑au dat rușii culturii universale, în toate ramurile ei. Este ca o insulă de Rusie pe continentul francez. Am văzut cimitire (de pildă, la Roma, la Weimar) în care comunitatea ortodoxă a primit o zonă aparte, pe atât de consistentă pe cât de mare a fost ea în locul respectiv. 

Un român din afara granițelor, îngropat într‑un cimitir al locului unde a viețuit, se află în aceeași situație în care s‑a aflat și în viață: mai mult sau mai puțin străin, mai mult sau mai puțin integrat. Sigur, un cimitir etnic, precum cel al rușilor, amintit mai sus, poate da un sentiment de în familie, de acasă. Dar lucrul acesta cred că este destul de dificil de realizat astăzi pentru români. Până la urmă, cred că unul din criteriile principale de luat în seamă este acela de a te afla cât mai aproape de ai tăi, ca să poată veni lesne la mormântul tău și să te pomenească acolo. Sigur, probabil că vor fi mereu și oameni care vor dori să fie înmormântați în pământul țării natale, să fie repatriați. Foarte bine! E o mărturisire lăudabilă. 

Valoarea practică a unui cimitir este de la sine înțeleasă, dar trebuie observat că cimitirul a ajuns să fie astăzi și un loc al unei minime mărturisiri de credință. Înhumarea, întoarcerea pământul din care ai fost alcătuit, arată că‑ți păstrezi identitatea de credință într‑o lume care trimite tot mai mult spre incinerare. De aici vine și o primă încărcătură simbolică. 

O valoare mai mare de simbol, pentru valorile naționale, inclusiv cele de credință, o pot avea fie cimitirele etnice, fie mormintele unor oameni extrem de valoroși și de cunoscuți ai nației, presărate prin cimitirele străine. Cum ar fi, de pildă, mormântul lui George Enescu, din celebrul cimitir „Père Lachaise”, sau mormântul lui Constantin Brâncuși, din cimitirul „Montparnasse”, ambele aflate la Paris.