Hristos definește în câteva cuvinte relația dintre om și Dumnezeu: „fără mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). „Dacă nu zidește Dumnezeu o casă, / degeaba lucrează cei ce o zidesc; / dacă nu păzește Domnul o cetate, / degeaba veghează cel ce o păzește.” (Ps. 127, 1). Sfântul apostol Pavel pune în evidență și el dependența totală a omului față de Dumnezeu: „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?” (1 Cor. 4, 7).

Dumnezeu este existența însăși a tot ce există și Îl cunoaștem prin propria noastră existență, dat fiind că Dumnezeu „nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa” (Faptele 17, 27-28).

Lev Nicolaevici Tolstoi, care în tinerețe  nu prea credea în nimic, și-a regăsit credința când a înțeles că legătura adâncă a ființei lui cu Dumnezeu este viața însăși. „El este Cel a cărui absență ne lipsește de viață. A-L cunoaște pe Dumnezeu și a trăi erau unul și același lucru. Dumnezeu era viața. (…) Totul s-a luminat în mine și în jurul meu mai limpede ca oricând, și această lumină nu m-a mai părăsit niciodată.” (L. N. Tolstoi, Mărturisire).

Dumnezeu este pertutindeni prezent, aici și acum, în noi și în afara noastră, și ne vorbeșete în fiecare clipă prin tot ce există. „Dumnezeu este cu adevărat aproapele nostru și putem dialoga în permanență cu El. Căci Dumnezeu este în privirea ta, în cugetul tău, în cuvântul tău, în respirația ta, în hrana ta; oriunde privești, Dumnezeu este peste tot. (…) Dacă Îl chemi, „Dumnezeul meu, unde ești?”, El răspunde: „Sunt aici, copilul meu! Sunt întotdeauna alături de tine.”.  Înăuntru și în afară, deasupra si dedesubt, oriunde te întorci, totul Îl strigă și Îl cheamă pe Dumnezeu. (…) Toată Creația este o chemare. Orice lucru, însuflețit sau nu, grăiește minunat și Îl slăvește pe Creator.” (Iosif Isihastul, Scrisori duhovnicești).

Însuși faptul de a resimți absența lui Dumnezeu, de a te simți slab, singur, părăsit, de a fi conștient de  neputința și de lipsurile tale e o dovadă că fără Dumnezeu viața noastră este insuficientă, șubredă  și nefericită. Omul este veșnic nemulțimit de sine însuși și de existența lui, căci poartă în inimă setea de absolut, de desăvârșire, de infinit, de nemurire, care vine de la Dumnezeu. Această trăsătură caracteristică a naturii omenești constituie un argument fundamental, de care se folosește Descartes pentru a dovedi existența lui Dumnezeu: „Căci, cum ar fi posibil să știu că mă îndoiesc și că doresc, deci că-mi lipsește ceva, că nu sunt desăvârșit, dacă n-aș avea nicio idee a unei ființe mai desăvârșite decât mine, în comparație cu care pot cunoaște defectele făpturii mele?” (Descartes, Meditații).            

Totul, în natură, în viață, în inima noastră, vorbește de Dumnezeu, Îl cheamă pe Dumnezeu, cere ajutorul lui Dumnezeu. Astfel încât tot ce vedem, resimțim și trăim poate deveni un mijloc de a risipi apatia obișnuită a sufletului nostru și de a ne reaprinde credința. „Nu există niciun om care să nu înâlnească nenumărate ocazii de a ieși din toropeală cu ajutorul harului dumnezeiesc, de a se trezi din  somnolență.” (Sf. Ioan Cassian, op. cit.).

Duhul lui Dumnezeu, care locuiește în noi (cf. 1 Cor. 3, 16), este cel care ne poartă să ne cunoaștem slăbiciunile, necură-țeniile și infirmitățile sufletului, de aceea trebuie să-i adresăm Domnului, în orice împrejurare, această rugăciune: „Grăbește, Dumnezeule, de mă izbăvește! Grăbește de-mi ajută, Doamne!”, chiar dacă nu știm care ar putea fi acest ajutor. Iar „Duhul ne ajută, în slăbiciunea noastră, că nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul mijlo-cește pentru noi cu suspine negrăite. Iar Cel ce cercetează inimile știe care este năzuința Duhului.” (Rom. 8, 26-27).

Fără Dumnezeu nu putem face nimic și nu suntem nimic, „fiecare trebuie să știe că este un zero”. „Binele de orice fel  își are obârșia în Dumnezeu. (…)  Tot lucrul bun pe care l-ai putut gândi, spune, realiza, totul este un dar de la Dumnezeu (…), prin noi înșine nu posedăm nimic.” (Iosif Isihastul, op. cit.).

Dacă Dumnezeu nu sălăşluiește în inima noastră,  vrăjmașul Lui Îi va lua locul. „Nu avem a ne teme de un adversar din afară; dușmanul se adăpostește în noi înșine şi duce zi de zi un război intern.” (Sf. Ioan Casian, op. cit.).

Strategia celui necurat este asemănătoare cu a șarpelui care a pricinuit căderea în păcat a lui Adam și a femeii sale, făcându-i să creadă că vor putea dobândi înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu: „veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facerea 3, 5).

Tot așa şi cel viclean vorbește prin gura celor care ne îndeamnă să credem în om, în inteligența și în geniul lui, în puterea lui asupra naturii și a vieții: „religia lui Dumnezeu a fost înlocuită cu religia omului” (Bertrand Vergély, Tăcerea lui  Dumnezeu).

Pandemia care bântuie de un an și jumătate în lume ne amintește adevăratele dimensiuni ale omului: omul este mai neînsemnat și mai neputincios decât organismul microscopic care a pus stăpânire pe întreaga planetă, ceea ce niciun șef militar – nici Alexandru cel Mare, nici Iulius Cezar, nici Napoleon, nici Hitler – nu a putut face.

Cu toate  vaccinurile, măștile, carantinele, pașaporturile sanitare, restricțiile de tot felul, fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu va putea birui acest virus, nici moartea, care, cu sau fără virus, va veni, mai devreme sau mai târziu, pentru fiecare din noi. Căci „ajutorul omului este zădarnic” (Ps. 60, 110). „Da, o nimica sunt fiii omului! / Minciună sunt fiii oamenilor! / Puși în cumpănă toți laolaltă, ar fi / mai ușori decât o suflare.” (Ps. 62, 9).

Prin urmare, în vremurile întunecate pe care le trăim nu trebuie să ne încredem în ajutorul oamenilor, ci să cerem, mai înainte de orice, ajutorul lui Dumnezeu, zicând „Grăbește, Dumnezeule, de ne  izbăvește! Grăbește de ne ajută, Doamne!”. 

Credința înseamnă a păstra prezența lui Dumnezeu vie în cugetul și în inima noastră, și a ne încredința Lui cu totul, așa cum un prunc se încredințează părinților lui. „Dat fiind că Dumnezeu este în permanență prezent, de ce să fim îngrijorați? Suntem purtați de brațele Lui, Îl respirăm pe Dumnezeu; suntem înconjurați de Dumnezeu; îl atingem pe Dumnezeu; Îl mâncăm pe Dumnezeu prin sfânta împărtășanie. Oriunde ne-am întoarce, oriunde am privi, pretutindeni se află Dumnezeu; în Ceruri, pe pământ, în genuni, în copaci, în pietre, în duhul tău, în inima ta.  Astfel încât cum ar putea să nu-ți vadă suferințele, ceea ce înduri? Spune-i plângerile tale și vei afla mângâierea, vei afla vindecarea, nu numai vindecarea trupului, dar mai cu seamă vindecarea patimilor sufletești.” (Iosif Isihastul, op. cit.).