Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Echilibrul armonios între materie și duh
Acest cuvânt al lui Hristos este pretutindeni cunoscut și reprezintă o „cartă” a relațiilor dintre Biserică și stat, dar nu este mereu bine înțeles. Dincolo de aspectul său „ecleziologic”, este o inițiere în cugetele dumnezeiești. Înfruntarea dintre Hristos și farisei, care stă la originea acestui loghion1 al lui Hristos, este relatată de cei trei Sinoptici. Această Evanghelie se citește în Occident în cea de-a 22-a duminică după Rusalii, în versiunea Sfântului Matei.
Pentru a-i înțelege bine sensul, trebuie mai întâi să-l situăm în contextul misiunii pământești a lui Hristos. Lucrurile se petrec imediat după Florii – la Intrarea mesianică a lui Hristos în Ierusalim –, perioadă extrem de dificilă pentru Domnul, care este atacat verbal din toate părțile și care trăiește o adevărată Pătimire morală, înaintea celei trupești. Antagonismul dintre El și cei ce reprezintă iudaismul oficial – Sinedriul – este aproape la culme: Domnul e asaltat de întrebări grele și „încuietoare” (rău intenționate și sortite să-L încurce).
Atunci Hristos va rosti pilde înfrico-șătoare, printre care cea a vierilor ucigași, o adevărată prorocie a ceea ce I se va întâmpla: Patima, moartea și Învierea Sa. Oamenii Sinedriului se simt vizați de aceste pilde. Atunci vor imagina o strategie: să-I pună întrebări foarte grele, de nerezolvat pentru inteligența omenească, nădăjduind că-L vor auzi spunând lucruri contrare Legii lui Moise sau ostile puterii romane, ceea ce ar fi însemnat „căderea” și condamnarea Sa. Când Sf. Matei spune că „fariseii au ținut sfat” este vorba, probabil, de o întrunire a Sinedriului în Templu, care vrea să-L „prindă în cuvânt” (Mt, Mc). Sf. Luca este și mai precis: „I‑au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii dregătorului.”. E război: vor să-l facă să cadă pe Iisus.
Aşa că „au trimis la El pe unii din farisei şi din irodiani”. Cine sunt acești oameni? Ei reprezintă cele două principale „secte evreiești”, ca să folosim expresia lui Flavius Josephus2, și anume fariseii și saducheii, care își împart puterea în Sinedriu.
Saducheii[3]sunt partida marilor preoți, respectă la literă Legea lui Moise – Tora – și sunt rigoriști în plan ritualic, însă resping „Tora orală”4, tradiția, care interpretează Scriptura (şi nu cred în învierea morților). Sunt deschiși către elenism (pe care fariseii îl detestă) și sunt prieteni cu puterea politică, atât a lui Irod (de unde numele lor de „irodiani”), cât și a guvernatorului roman Ponțiu Pilat. Sunt invidioși pe Iisus și se tem pentru puterea lor.
Fariseii[5]sunt mireni care propovăduiesc o viață ascetică, străduindu-se să aplice riguros cele 613 porunci ale Legii6 și sunt împărțiți în Frății. Sunt niște „curați” care nu vor să se amestece cu cei „necurați”. Însă acceptă și cultivă tradiția, care interpretează Legea (cred în învierea morților și așteaptă viața veșnică). Din rândurile lor sunt recrutați adesea „cărturarii”, dascăli ai Legii, teologi, învățători („rabbi”). Hristos i-a certat și i-a osândit adesea pentru fățărnicia lor și pentru inima lor învârtoșată.
De fapt, şi unii și alții sunt frați dușmani, care se vor uni împotriva lui Iisus, lucru care amintește de ceea ce va spune Evanghelia despre Irod Antipa și despre Ponțiu Pilat („Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei” – Lc 23, 12); iată un comportament caracteristic Diavolului (toți uniți împotriva Celui Drept, Hristos).
Şi încep prin a-l măguli pe Iisus cu fățărnicie: „Învățătorule [rabbi], ştim că eşti omul adevărului şi întru adevăr înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor.”. Însă întrebarea pe care I-o pun este de temut: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?”. Ne îngăduie Legea lui Moise să dăm bani necurați [idolatri] unui împărat necurat [considerat ca un zeu]? Capcana era în principiu de netrecut, după cum explică foarte bine Sf. Ioan Gură de Aur7: dacă Hristos ar fi răspuns „nu”, ar fi trecut drept dușman al împăratului și ar fi fost dat pe mâna guvernatorului roman; iar dacă ar fi răspuns „da”, ar fi fost osândit de Lege și de Sinedriu. Dar Iisus nu se lasă înșelat, „cunoștea viclenia lor” (Mt), „fățărnicia lor” (Mc) și „vicle-șugul lor” (Lc). Și îi va descumpăni pe de-a-ntregul, printr-o pedagogie desăvârșită.
Mai întâi nu răspunde la întrebare și îi ceartă: „Ce Mă ispitiți, fățarnicilor?”. De ce ispitiți8 pe Dumnezeu? Adică le dă posibiltatea de a se schimba, de a se pocăi, dar ei nu vor să asculte. Domnul urmeză: „Arătați-Mi un dinar”. Iar ei scot un dinar din pungă, ceea ce dovedește că foloseau totuși banii necurați ai Romanilor… Iisus se uită și îi întreabă: cine a bătut această monedă? „Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el [care îl înconjoară]9?” „Al Cezarului10”, răspund ei; de fapt al împăratului Tiberiu10. Și atunci loghionul dumnezeiesc cade ca o sabie: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”. Vrăjmașii lui Hristos rămân fără glas („s-au minunat”). Cuvântul Tatălui a închis gura Satanei. Dar acest răspuns admirabil, fără drept de apel, nu-i va face să-și schimbe părerea, ci vor continua să-L prigonească pe Iisus până la supliciul Crucii. În omul căzut este o încăpățânare tragică în greșeală și în rău, care seamănă cu a Satanei și a demonilor: mai bine să moară cu mândrie decât să accepte adevărul cu smerenie.
Să ne aplecăm acum asupra conținutului teologic al acestui loghion dumnezeiesc. Mai întâi să precizăm la ce se referă „Cezarul” și „Dumnezeu”. După cum remarcă Episcopul Jean de Saint-Denis11, „Cezar” nu înseamnă numai statul, guvernul, este un concept mai larg, care înglobează societatea (moravurile, economia, cultura) și chiar trupul omului și psihologia lui [care nu este duh]. Este vorba, de fapt, de „tot ce nu este duhovnicesc” în om.
Cât despre „Dumnezeu” (Theos, în textul grec), este vorba desigur despre Dumnezeiasca Treime, dar și de Biserică, păstrătoare a învățăturii lui Hristos și martoră a lucrării Sale mântuitoare. Astfel au înțeles Părinții Bisericii. De aceea, istoric vorbind, acest precept dumnezeiesc va defini relația dintre Biserică și stat, fiindcă ne învață limpede că nu trebuie să le confundăm, pentru că nu au aceeași finalitate, nici aceleași reguli. Scopul Bisericii este exclusiv duhovnicesc: Biserica are în vedere mântuirea lumii și este o preînchipuire a Împărăției lui Dumnezeu. Iar clerul ei, care a urmat Apostolilor, are o funcție exclusiv duhovnicească. Scopul Statului este organizarea vieții pământești, într-o lume care rămâne căzută. Cezarul, împăratul sau orice altă formă de putere politică trebuie să vegheze la bunăstarea poporului și la siguranța lui; trebuie să vegheze și la respectarea dreptății, să apere natura (mineralele, vegetalele, animalele) și pe cât se poate să înfrumusețeze cetatea. „Cezarul” ne aduce binefaceri (materiale, economice, sociale…) și trebuie să-i înapoiem o parte din ele (impozitele…). Așa este drept. Însă omul este o „monedă12 vie”, pentru că este chipul lui Dumnezeu, iar harul pe care ni-l dă El este mai bogat și mai prețios decât toate bogățiile lumii: trebuie să-I înapoiem o inimă curată și un suflet înduhovnicit, asemănarea cu El și roadele duhovnicești13 ale harului Său; acesta este scopul Bisericii întemeiate de Hristos Dumnezeu. Episcopul Jean atrage atenția că Hristos nu a întemeiat niciun stat. Nu a întemeiat nici o suprastructură mondială (niciun fel de „O.N.G.” creștină), pentru că a avut totdeauna în vedere schimbarea oamenilor și a lucrurilor din lăuntru, atingând inima omului.
Biserica antică, nedespărțită14 și ortodoxă14, s-a conformat strict acestei învățături a lui Hristos. Cel care a exprimat-o teoretic cel mai bine a fost împăratul Constantin, care se socotea „episcopul cel din afară”, pe când „episcopul din lăuntru”, adică al Bisericii, era patriarhul. Dar amândoi au drept vocație să lucreze în simbioză, fiecare rămânând în domeniul și la puterea sa, căci domeniul lui Cezar vine tot de la Dumnezeu și aparține tot lui Dumnezeu. Avem o mărturie simbolică a acestui lucru în „blazonul” Imperiului Bizantin, care a fost prelungirea Imperiului Roman creștin ortodox până în secolul al XV-lea, și anume vulturul cu două capete. Este un singur vultur, Dumnezeu / Hristos15, care domnește asupra celor cerești și asupra celor pământești, și care dă puterea în același timp împăratului, în dreapta lui (sabia sau sceptrul), și patriarhului, în stânga lui (globul terestru deasupra căruia se află o cruce), adică statului și Bisericii. Însă nu este vorba despre aceeași putere, iar scopul lor nu este același. Asta înseamnă că puterea împărătească nu vine de la Biserică, ci de la Dumnezeu. Acest lucru este frumos ilustrat în răspunsul pe care i-l va da Domnul unui guvernator – Pilat – plin de propria-i putere: „nu ai avea nicio putere dacă nu ți s-ar fi dat de sus” [adică de la Tatăl Meu ceresc]. Împăratul trebuie să fie din fire creștin, chip al adevăratului împărat, Iisus Hristos.
Un alt aspect cu adevărat teologic al acestui loghion este că Dumnezeu respectă libertatea pe care ne-a dat-o. Faptul că a creat Biserica pentru mântuirea noastră nu este o negare a lumii, a societății. De altfel, vedem că Hristos respectă statul: era în chip liber cetățean evreu al Imperiului Roman și plătea dajdia Cezarului (de fapt lui Irod Antipa). Vedem limpede acest lucru în Evanghelie, atunci când îl însărcinează pe Petru să plătească „didrahma” pentru amândoi (Mt 17, 24-27). Însă precizează că face acest lucru în mod liber. Și îi îngăduie lui Petru să facă o minune (moneda găsită în gura peștelui pescuit), dând dovadă de libertatea Sa de a plăti această taxă. Ne amintim astfel de purtarea lui Dumnezeu cu Adam și Eva în grădina Edenului: uniți-vă (iubiți-vă), înmulțiți-vă, umpleți universul, stăpâniți-l (Fac 1, 28), adică fiți chipul Meu în lume (Dominus înseamnă „Domn”, stăpânitor), îngrijiți lumea în numele Meu. Dumnezeu ne acordă încrederea Lui, nu răspunde singur propriilor întrebări.
În istoria Bisericii vor exista multe neînțelegeri legate de acest precept dumnezeiesc şi două tipuri de greșeli, adică de erezii: când Biserica va vrea să domine statul, să-i ia locul, și când statul va vrea să domine Biserica sau chiar să o distrugă. Avem încă două pilde ale acestui lucru sub ochii noștri: statul clerical roman (Vaticanul) și „laicismul de tip franțuzesc”.
Papa de la Roma, care este de fapt un arhiepiscop16, este capul Bisericii romane, dar este și șeful statului, recunoscut și primit ca atare de toate statele. Are un teritoriu, un guvern, o „armată”, o bancă de stat, monedă şi nu plătește impozit nimănui. Dacă crearea unui stat „pontifical” s-a făcut ca urmare a unui acord politico-religios între împărații carolingieni și papii de la Roma, în secolul al VIII-lea17, acest lucru a fost exprimat teoretic abia în secolul al XI-lea, după schisma din 1054, de către papa Grigorie al VII-lea, care în ale sale «Dictatus papae18» proclama puterea papei asupra tuturor regilor pământului. Acest lucru nu-l angaja decât pe el (niciun sinod nu a spus vreodată acest lucru), dar a devenit doctrina Bisericii romane până în secolul al XIX-lea (cu Pius al IX‑lea, care va proclama infailibilitatea papală, în fond un corolar religios al acestei doctrine). Or, acest lucru nu este conform nici doctrinei lui Hristos, nici purtării Sale („Împărăția Mea nu e din lumea aceasta”, îi va spune reprezentantului împăratului roman). Este vorba despre o confuzie între Biserică și stat, care a provocat de secole nenumărate revolte, ale căror efecte le vedem încă și astăzi.
Cealaltă extremă o găsim în „laicismul de tip franțuzesc”, cu izvor în ideologia republicană franceză. Această ideologie, elaborată în spiritul filosofiei zise a Luminilor și în Loje, era și este încă fundamental anticreștină, deoarece pleacă de la principiul că Dumnezeu nu există, ceea ce este o negare a Bisericii. Ea va prigoni clerul și creștinii, încă de la căderea regalității, vreme de 10 ani, cât a durat teroarea revoluționară; această prigoană se va relua în 1830, apoi în 1871 și în sfârșit în vremea celei de-a treia republici. Pentru a ieși din impas, va fi elaborat un concept de „laicitate”, care este de fapt o deturnare a conceptului creștin, căci laos19 este poporul lui Dumnezeu, „popor împărătesc”. Această pseudo-neutralitate religioasă ascunde cu greu un anticlericalism profund și mai ales un anticreștinism. Statul republican francez nu a dat niciodată înapoi nenumăratele bunuri furate Bisericii franceze, nici nu a despăgubit Biserica, și cu atât mai puțin nu și-a cerut iertare pentru toate victimile prigoanelor sale (cel puțin 200 000 de morți), spre deosebire de purtarea foștilor comuniști în Rusia și în țările Europei din Est.
Aceste două atitudini sunt antagoniste. Însă, după cum arată Episcopul Jean, „Franța a suferit mult din cauza clericalismului [sub monarhie] și a laicismului [sub Republică], care nu știau niciunul să urmeze cu fidelitate învățătura lui Hristos”. Excesul de clericalism provoacă mereu o reacție, desigur anticlericală, dar care in fine slăbește credința celor mai mulți. „Dacă statul devine o pseudo-religie și dacă religia vrea să fie luată drept Cezar, atunci suntem în confuzie”, spune Episcopul Jean. Loghionul rostit de Hristos dinaintea detractorilor Săi „clericali” ne apără de această confuzie. Putem remarca de altfel că îi vor confunda pe Dumnezeu și pe Cezar, pentru că îi vor cere lui Cezar să-L judece pe Dumnezeu, peste câteva zile. Nu vor asculta, prin urmare, învățătura lui Hristos.
În sfârșit, această dogmă poate fi aplicată și altor domenii decât al statului. Nu trebuie să consacrăm un cult „religios” lucrurilor acestei lumi (ca de pildă societatea, cultura…), nici să ne idolatrizăm trupul, dar nici să le disprețuim, căci chemarea noastră este să mântuim lumea, să o transfigurăm.
Avem o pildă în ideologiile care domină lumea de un secol încoace și față de care mulți oameni au o atitudine „religioasă”, o adevărată adorație.20
Și nu trebuie nici să introducem preocupările acestei lumi în Biserică, să privim cu ochi profani realitățile duhovnicești și „lucrurile sfinte”. Hristos ne învață să nu confundăm lucrurile din afară cu cele lăuntrice, materia și duhul, fără a nega sau confunda cele două realități.
În fine, regăsim aici dogma celor două firi ale lui Hristos, care Îşi asumă firea omenească, rămânând Dumnezeu, fără amestecare și fără despărțire. Să facem și noi la fel: să ne asemănăm Lui. Să ne asumăm cele materiale ale firii noastre, păstrându-ne sufletul îndreptat către Dumnezeu.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team