„Trebuie să acceptăm încercările cu recunoștință.” (Sf. Siluan)

Nerăbdarea este una din caracteristicile principale ale epocii noastre.  Omul modern este un om grăbit. Vrea să se îmbogățească  repede, să aibă succes repede și prin orice mijloace, se căsătorește repede, face copii repede, divorțează repede, se recăsătorește repede și viața lui trece atât de repede, încât are impresia că n‑a trăit deloc: „Oamenii se grăbesc mereu, aleargă. În ceasul acesta  trebuie să se afle aici, în celălalt acolo, în celălalt mai departe. Și ca să nu uite ce au de făcut, e nevoie să își noteze. Cu atâta alergătură, tot e bine că își mai aduc aminte cum îi cheamă… Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apa tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. (…) O astfel de viață de neliniște și într‑o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, e iad.” (Paisie Aghioritul, Cuvinte).      

Nerăbdarea este consecința unei vieți fără Dumnezeu,  închinată exclusiv bunurilor lumești,  pe care  trebuie  să  le dobândim  cât mai  repede  și  să  le consumăm  grabnic, căci viața omului pe pământ este  scurtă și poate înceta în orice clipă: „Doamne, spune‑mi care este sfârșitul vieții mele, / care este măsura zilelor mele, / ca să știu cât de trecător sunt. / Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână / și viața mea este ca o nimica în fața Ta. / Da, orice om este doar o suflare, / oricât de bine s‑ar ținea. / Da, omul umblă ca o umbră, / se frământă degeaba, / strânge la comori și nu știe cine le va lua.” (Ps. 39, 4‑6). 

Pentru a trăi repede și a profita imediat de toate plăcerile vieții, trebuie ca bunurile acestei lumi să fie ușor accesibile unui număr cât mai mare de oameni, ceea ce explică înmulțirea  vertiginoasă și fără precedent a industriilor bunurilor de consum și a numărul incalculabil al invențiilor tehnice menite să ne ușureze activitățile și să ne sporească bunăstarea și confortul. Omul de astăzi își pierde tot mai mult rezistența în fața efortului, căci îi slăbesc puterile din pricina confortului excesiv și prea multelor înlesniri ale vieții moderne: „Multele înlesniri, atunci când întrec limitele, îl netrebnicesc și îl fac trândav pe om. (...) Când se obișnuiește cineva cu comoditatea, după aceea vrea să le facă pe toate ușoare. Asăzi oamenii vor să lucreze puțin și să ia bani mulți. Dacă s‑ar putea să nu lucreze deloc, ar fi și mai bine. Duhul acesta a pătruns și în viața duhovnicească. Vrem să ne sfințim fără osteneală.” (Paisie Aghioritul, Cuvinte).      

Toți sfinții și monahii creștini au cunoscut momente de amărăciune și durere sufletească, inevitabile pe calea mântuirii, dat fiind că aceste încercări sunt necesare pentru a ne întări sufletele și spre a nu ne lăsa să cădem în lenevirea duhovnicească.  Sf. Sofronie își mărturisește în corespondența lui suferințele ca „starea cumplită a părăsirii lui Dumnezeu. De‑acuma omul nu are viață în această lume, adică nu poate trăi prin această lume; amintirea unei alte lumi, dumnezeiești, îl atrage „acolo”, însă în ciuda acestui fapt întunericul împresoară sufletul. În esență, a ne mântui, a ajunge la Dumnezeu nu putem. Însuși El, Cel de nesilit, Domnul, dacă va voi, va putea veni către noi. Eu îl chem, când cu plânset, când cu cârteală asupra întunericului și sărăciei vieții mele, când cu rugăciune, când cu tăcere, când cu strigăte…, dar El nu mă aude. Și am obosit. (…) Am suferit o pierdere care cu nimic nu poate fi compensată, și în aceasta constă izvorul nesecat al suferințelor mele, care din nou au ajuns la o putere ce covârșește măsura puterilor mele.” (Sf. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu).

Această mărturisire tulburătoare a unui om care și‑a închinat întreaga viață lui Dumnezeu ne permite să măsurăm răbdarea nesfârșită de care trebuie să dăm dovadă în fața încercărilor pe care le întâlnim în calea duhovnicească, aceasta nefiind altceva decât calea propriei noastre vieți, căci orice existență omenească este o cale duhovnicească, fără de care viața noastră pământească nu ar avea niciun sens. Răbdarea este temelia credinței, căci ea presupune renunțarea la voința proprie, oarbă și rătăcită, care a pricinuit căderea lui Adam, pentru a ne preda în întregime voinței lui Dumnezeu, care știe mai bine decât noi ce ne este de folos și care este momentul potrivit pentru a ne da acel lucru: „Dacă face cineva răbdare, lucrurile vin la locul lor. Le iconomisește Dumnezeu. Dar e nevoie de răbdare fără logică. Dacă Dumnezeu vede, supraveghează, să te predai în alb lui Dumnezeu. (...) Dar dacă nu facem răbdare, ne chinuim.” (Paisie Aghioritul, op. cit.).        

Toate suferințele noastre au o singură rădăcină: voința noastră, care se opune voinței lui Dumnezeu. Nerăbdarea este o manifestare a atașamentului nostru față de voința proprie, în timp ce răbdarea exprimă supunerea noastră voinței lui Dumnezeu. 

Pentru ca răbdarea să fie desăvârșită, afirmă sfântul Teofan Zăvorâtul (citat în epigraful acestui articol), trebuie să murim lăuntric față de lucrurile lumești. Această moarte lăuntrică ni se poate părea înspăimântătoare, dar trebuie văzută  din aceeași perspectivă cu moartea lui Hristos pe cruce, care este opusul morții, dat fiind că prin moartea Sa El a biruit moartea. Tot așa, moartea voiței omului muritor va fi urmată de învierea lăuntrică a voinței veșnice a lui Dumnezeu, întrupată de Hristos: „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi.” (Rom. 8, 11).         

Duhul lui Dumnezeu nu este niciodată nerăbdător, căci are veșnicia în fața lui. Nerăbdarea provine din duhul acestei lumi, „la a cărui poruncă oamenii, uitând de Dumnezeu, lucrează neobosiți, alergând după scopuri deșarte, închipuite, neajungând nicicând la ele și neîndulcindu‑se nicicând de odihna împlinirii. El se mai numește și duh înșelător (1 Tim. 4, 1), care sub felurite înfățișări frumoase îi atrage pe mulți, luând chip de înger luminat.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.).     

Această lume a devenit și devine din ce în ce mai mult, pe măsură ce omenirea se îndepărtează de Dumnezeu, vrăjmașa sufletelor noastre, astfel încât „imediat ce pășește cineva pe calea cea dreaptă din toate părțile îl așteaptă dușmani, și dinăutru, și dinafară, și văzuți, și nevăzuți. Este ca un miel printre lupi.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică). 

Nu vom putea niciodată birui prin propriile noastre forțe vrăjmașii sufletelor noastre, care au pus stăpânire pe această lume; nu o putem face decât cu ajutorul lui Dumnezeu, supunându‑ne voinței Lui cu o totală smerenie, cu o răbdare nelimitată și o încredere desăvârșită: „Încrede‑te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta.” (Prov. 3, 5). „Cea mai bună lucrare este de a te încredința voinței lui Dumnezeu și a suporta încercările cu nădejde.” (Sf. Siluan, Scrieri).