Domnule profesor, asistăm de câțiva ani la o adevărată schimbare de paradigmă în Uniunea Europeană. Primirea aproape necondiționată, în țările din Uniunea Europeană, a migranților din toate colțurile lumii, deci din culturi și cutume diferite nu a rămas doar o stare de spirit cauzată de trauma celor două războaie mondiale, a devenit un „stâlp” al modelului democratic în toate statele membre. Deși niciodată transformată în lege, incluziunea nelimitată e prezentă în societate mai mult sub forma unei ideologii. Până unde poate merge această ideologie? Sunt motive să ne temem de cei nou veniți în Uniunea Europeană?

Din experiența istorică se știe că, atunci când contactele dintre civilizații devin acute, greu de controlat, violente, produc invariabil mari tulburări în societate. Când au ajuns primii europeni peste mări și țări, cu scopul exploatării unor bunuri de acolo, civilizațiile locale au intrat – cele mai multe – în colaps, iar unele au dispărut. Uneori, în astfel de cazuri, invadatorii erau infinit mai puțini decât localnicii. Firește, migrația nu este o invazie, dar șocul unor astfel de migrații necontrolate, aparent pașnice, poate să fie la fel de mare. De altfel, după perioade de deschidere fără limite pentru imigranți, cele mai multe țări, adică Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc., au stabilit criterii de admisibilitate pentru noii veniți. Altminteri, se poate întâmpla un fapt foarte grav: copleșirea civilizației gazdă de către nou veniți, prin neputința de a‑i integra. Dacă, însă, inițiatorii acestui demers de incluziune nelimitată urmăresc, prin globalizare, eradicarea specificului civilizației europene, plonjarea într‑un fel de confuzie totală și într‑un amestec complet eterogen, atunci a primi cât mai mulți migranți extraeuropeni va conduce indubitabil spre acest scop. Dar procedura ar fi absurdă, fiindcă cei mai mulți străini vin în Europa, legal sau ilegal, nu ca să distrugă valorile noastre, ci ca să beneficieze de ele, să se bucure de sistemul concurențial, să ajungă la prosperitate. Uneori, însă, rău ghidați de felurite organizații care pretind că le apără drepturile, aceste grupuri mari de străini ajung să amenințe structurile care le‑ar putea asigura venituri decente, ieșirea din sărăcie. Or, dacă aceştia se străduiesc să transfere în Europa modul lor de viață de acasă, strămutarea lor devine fără sens.   

Societatea Occidentului medieval avea o structură tripartită: oratores, bellatores și laboratores (cei care se rugau, cei care luptau și cei care munceau). Georges Dumézil spunea că această structură este una specifică societăților indo‑europene. Își găsește această tripartiție un echivalent în societatea noastră?

Lumea medievală, bazată pe supunere, pe ierarhie, pe credință, pe onoarea cavalerească, pe privilegiu etc. era una foarte diferită de lumea noastră modernă, bazată, până nu demult, pe libertate, pe liberalism, pe democrație, pe egalitate, frăție, constituționalism etc. Abia recent au apărut în unele locuri din Europa, din Statele Unite sau aiurea concepte aberante precum iliberalismul, corectitudinea politică, subordonarea majorității față de minoritate, impunerea modelelor marginale, egalitarismele de tip marxist etc. Pe acestea, însă, prefer să nu le comentez aici. Totuşi, structura tripartită despre care aminteați mai are anumite ecouri, deși rosturile sunt în multe cazuri schimbate. Astăzi, cele trei lucruri (rugăciunea, lupta/apărarea, munca) se fac de către mulți oameni concomitent, deși munca nu mai este predominant fizică, deși lupta nu mai este neapărat armată și înseamnă apărarea valorilor constituite ale comunității și deși oamenii bisericii nu mai domină societatea. Ideea că o societate sănătoasă funcționează ca un corp viu, în cadrul căruia „membrele” se completează reciproc spre folosul întregului, rămâne valabilă din Evul Mediu până astăzi. Orice dereglare de la armonia societății devine un uriaș factor de risc pentru o țară, pentru omenire.  

Omenirea a prosperat până la nivelul de astăzi datorită expansiunii civilizației europene occidentale

Putem face o paralelă între criza creștinătății apusene din secolele XIV‑XV (finalul expansiunii statelor medievale creștine, dacă ar fi să‑l citez pe istoricul Jacques Le Goff) și ceea ce trăim în prezent toți, la un nivel specific, dar aproape uniformizat, în Europa? Ce îi poate oferi modelul cultural european din prezent omului care s‑a născut după 1989, care cunoaște alte realități și se pare că se ghidează după alte principii față de înaintașii săi?

Paralele de acest fel, deși ademenitoare, nu sunt acceptate de istoricii care‑și respectă meseria. Istoria nu se repetă niciodată, deși anumite fapte și împrejurări seamănă între ele. Este categoric că, pe la 1300‑1400, Europa era asaltată de forțe ostile și dizolvante, venite din sud‑est (din Peninsula Balcanică), așa cum pe la anii 700 fusese amenințată de același gen de forțe din sud‑vest (din Peninsula Iberică). De fiecare dată, vechiul continent a găsit resurse în sine pentru a rezista și chiar pentru a întoarce presiunea în sens invers. Este evident că și astăzi civilizația europeană este amenințată cu disoluția, dar condițiile sunt total diferite față de anii 1500, de exemplu. Circulația nestingherită a oamenilor, a bunurilor și a ideilor, formulele tot mai extinse ale globalizării, demonizarea națiunilor – pe un fond de degradare a educației și de creștere a ignoranței – au redus capacitățile de apărare a valorilor consacrate. Oamenii de azi nu mai au ardoarea care‑i mâna în lupta de apărare pe cei din Evul Mediu. Din moment ce nu se mai studiază temeinic istoria, contemporanii nu mai știu că omenirea a prosperat până la nivelul de astăzi datorită expansiunii civilizației europene occidentale. Toate regiunile de succes de pe Terra de astăzi sunt cele care aplică modelul concurențial, care privilegiază competiția, capitalul, investițiile etc. Acest model este cel european‑occidental, până și în viața economică a Chinei conduse de comuniști. Modelul cultural european este acela care s‑a validat și care a asigurat până acum prosperitatea (inegală, evident) a omenirii. Japonia a ajuns să fie eficientă după era Meiji (din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea), adică după ce a ieșit din letargie și din izolare și a copiat modelul european de succes. Eu nu vreau să spun că nu există și alte modele de succes în lume, dar, până în acest moment, cel mai redutabil a fost cel european. Dacă tinerii ar învăța aceste lucruri nu ar răsturna lumea, dar ar ști să respecte alteritatea și, mânați de cumpătare, ar putea să aprecieze virtuțile, valorile, ca să poată semăna încredere și speranță.

Numai cei care simt dragoste pentru propria comunitate etnică și pentru țara de baștină au capacitatea de a iubi și realitățile echivalente ale altora

Dezbateri pentru viitorul Uniunii Europene au fost organizate începând cu vara anului 2016, după ce Marea Britanie a decis să părăsească blocul comunitar. Cartea Albă privind viitorul Uniunii Europene (lansată în timpul fostului președinte al Comisiei Europene, Jean‑Claude Juncker, pe 1 martie 2017) şi Conferința pentru Viitorul Europei, din 19 aprilie 2021, se concentrează asupra viitorului, nu doar la nivel instituționalizat (la care participă și reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe). Cum vede acest lucru un istoric? Putem vorbi despre viitor dacă nu ne‑am înțeles trecutul?

Dialogul a fost întotdeauna de preferat monologului și mai ales confruntării. Eu văd Europa viitorului (previzibil) ca pe un concert al națiunilor. Vă rog să‑mi spuneți care țări din lume au renunțat cu totul la propria suveranitate și au decis să se dizolve în cadrul unei națiuni mondiale? Vă rog să‑mi indicați care popoare și‑au lepădat în mod deliberat propria limbă în favoarea altei limbi, a uneia universale, de exemplu? Dacă este ușor de constatat forța coeziunii naționale, de ce să nu creăm condiții bune pentru afirmarea în continuare a națiunilor în spiritul respectului reciproc? Discuțiile despre viitorul Europei au eșuat până acum, în mare măsură – cred eu – din cauza unei premize greșite: mai toți decidenții politici de la Bruxelles și Strasbourg sunt convinși că pentru construcția Europei viitorului trebuie descurajate, diminuate și apoi distruse națiunile. Or, repet, Europa viitorului tangibil trebuie să fie alcătuită din națiuni socotite drept componente de bază ale Europei unite. Premiza greșită este încurajată și de o prejudecată: majoritatea analiștilor cred că cei care‑și iubesc (sincer) patria și poporul ajung să urască alte patrii și alte popoare. Eu cred că, dimpotrivă, numai cei care simt dragoste pentru propria comunitate etnică și pentru țara de baștină au capacitatea să iubească și realitățile echivalente ale altora. 

Suntem în anul dedicat de Patriarhia Română pastorației românilor care s‑au stabilit temporar sau definitiv în afara granițelor țării. Adeseori s‑a spus că bisericile unde se adună românii din străinătate sunt adevărate ambasade. Dar nu gândim astfel în termeni instituționali și, de ce nu, în termenii secularizării? Ce reprezintă Biserica Ortodoxă, o biserică ortodoxă, pentru românul din străinătate?

Câteodată gândim în termenii secularizării, dar avem cel puțin o scuză: Biserica este însăși lumea. Din acest punct de vedere, parafrazând, acolo unde este o biserică românească este și o lume românească. Iorga spunea frumos cândva că peste tot unde, în trecut, se aflau români se chema că erau și țări românești. Evident, noi nu avem această pretenție – care poate să sune ofensiv pentru unii –, dar suntem convinși că micile lumi românești de pe tot cuprinsul planetei gravitează în jurul bisericii. Biserica trebuie să fie pentru orice român credința, locul de manifestare canonică a credinței, locul de comuniune cu Dumnezeu. Dar biserica este și limba noastră, cântul nostru, veșmintele noastre și obiceiurile cele multe, cuviincioase și pline de har. La biserică ne primenim de rele, de păcate, de ispite și ne refacem întru bine, adevăr, dreptate, bunătate și iubire. Și – fapt extrem de important – la biserică ne înnoim mereu sentimentul de a trăi împreună, de a fi o comunitate, de a ne iubi aproapele. Dacă vom continua să exprimăm iubirea aceasta în românește nu se va supăra nimeni. Dimpotrivă, vom trăi cu gândul că venim dintr‑o țară binecuvântată de Domnul pe pământ și că le aducem și altora, împreună cu noi, această binecuvântare.

Interviu realizat de pr. Alexandru Ojică