Cartea dumneavoastră, Lumea de dinlăuntru, apărută în acest an la Editura Apostolia, reunește o serie de articole publicate în ultimii ani. Găsim între coperțile acestui volum sfinți, mari trăitori și nevoitori, genii, oameni de catedră, reprezentanți ai puterii statale și chiar atei. Ce îi adună pe toți aceştia în lumea interioară? Cum ați defini „lumea de dinlăuntru”?

Fiecare om poate constata cu ușurință ce este lumea din lăuntru. Nu este nevoie de o definiție, pentru că această lume nevăzută este o trăire personală și nu o idee sau un concept filozofic. Lumea lăuntrică a omului este propria lui ființă, voința lui, sentimenele lui, imaginația lui, care se hrănește cu dorințele inimii, bune sau rele, mărturisite sau tainice, conștiente sau nepătrunse de conștiință. Fiecare om are propria lui lume lăuntrică, în care trăiește tot timpul, așa cum trăiește în trupul lui de carne. Nimeni nu poate cunoaște lumea lăuntrică a unui om în afara lui însuși, și uneori nici el nu o cunoaște bine. Ne putem rătăci în lumea din lăuntru chiar mai mult decât în lumea din afară, unde avem indicații, hărți, busole și alte mijloace de orientare. De aceea orice om are nevoie de o călăuză lăuntrică pentru a afla calea care duce la adevăr. Dar această călăuză, care vine din lumea exterioară, poate merge fie pe calea cea bună, fie pe o cale rătăcită, rătăcindu‑l astfel și pe cel care merge pe urmele ei: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor; nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre, nu‑i lăsați să intre.” (Matei 23, 13).

Autorii pe care îi citez în articolele mele fac parte dintr‑o categorie sau alta, cei care merg pe calea lui Hristos și cei care au luat calea inversă, a lui Antihrist. Aceată confruntare între îndrumătorii buni și cei rătăciți îi permite cititorului să vadă mai clar tendințele predominante ale lumii sale lăuntrice și ale inimii sale, care înclină într‑o parte sau alta.

Literatura ne exprimă imaginația, uneori chiar proiecția dorințelor noastre cele mai tainice și mai intime. Cum se raportează un om de litere la viața din lăuntru expusă în literatură? Care este legătura dintre această lume a literelor cu viața duhovnicească?

Literatura și religia au o rădăcină comună și mijloace de expresie învecinate. Rădăcina lor comună este necesitatea lăutrică a omului de a da un sens existenței și de a răspunde întrebărilor esențiale ale conștiinței omenești: de unde venim? Unde ne ducem? De ce suferim? De ce murim? Cine suntem și care este rostul nostru în această lume?

Autorul literar pune aceste întrebări fără a le da un răspuns clar și definitiv, în timp ce autorul religios dă un răspuns care nu vine de la om, ci de la Dumnezeu, un adevăr absolut, valabil pentru tot neamul omenesc. Iar în privința mijloacelor de expresie, textele religioase utilizează în mare măsură procedee literare: metafore, alegorii, parabole și alte imagini poetice, sau chiar poeme, care au dubla menire de a transmite învățătura duhovnicească nu numai pe cale rațională, ci și emoțională, și de a comunica adevărul lui Dumnezeu prin mijlocirea limbajului poetic, mai cuprinzător și mai apropiat de inima omului decât limbajul rațional. Inima omului înțelege mult mai mult decât rațiunea, de aici înrudirea dintre literatură și religie: „Inima este cea care îl simte pe Dumnezeu, și nu rațiunea. Iată ce înseamnă credința. Dumnezeu se face simțit cu inima, nu cu rațiunea.” (Pascal, Cugetări).

Amintiți la un moment dat de un cuvânt al părintelui Rafail Noica: „Dumnezeu știe mai bine decât mine unde‑mi este identitatea.” (p. 45). Oamenii au o identitate exterioară, dar și una interioară. Iar uneori se regăsesc în modelele lumii și ale veacului acestuia. Ce am putea spune despre „lumea de dinlăuntru” și despre identitatea ei?

Identitatea reală a omului este cu precădere lăuntrică. Identitatea exterioară poate fi și este de multe ori înșelătoare, căci spre deosebire de animale făptura omenească nu este întotdeauna ceea ce pare a fi: „Păziți‑vă de proorocii mincinoși. Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt niște lupi răpitori.” (Matei 7, 15). „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care, pe dinafară arată frumoase, dar pe dinlăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necu-rățenie.” (Matei 23, 27).

Adevărata noastră identitate este lăuntrică, este ființa nevăzută care locuiește în sufletul și în inima noastră. De aceea cu-noașterea de sine este absoulut necesară pentru calea duhovnicească, fiindcă omul se poate ascunde față de sine însuși și de propria‑i conștiință, crezând că este bun atunci când inima lui este rea, crezând că este curat atunci când sufletul lui este spurcat, crezând că este credincios atunci când inima lui este departe de Dumnezeu.

Modelele rătăcite ale lumii și ale veacului nostru au o influență cu atât mai mare asupra omului lăuntric cu cât acesta se depărtează de Dumnezeu și de el însuși, dat fiind că a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Corinteni 3, 16).

ÎNTR‑UN FEL, ÎNSUȘI LIMBAJUL OMENESC ESTE NEFIRESC

Plecând de la ideea lui Paul Evdokimov că viața duhovnicească are anumite vârste, am putea spune același lucru despre lumea din lăuntru? Are ea diferite grade, intensități? Putem avansa în această lume tainică ce se poate manifesta și în exterior?

Calea duhovnicească este prin definiție o cale lăuntrică, o creștere a sufletului, care spre deosebire de creșterea trupului nu se petrece automat, ci necesită participarea noastră personală și ajutorul lui Dumnezeu, căci creșterea lăuntrică tinde către infinit și către viața veșnică, depășind puterile omului trupesc. Vârstele creșterii lăuntrice nu urmează același ritm cu vârstele trupului, fiecare suflet omenesc având ritmul lui propriu de creștere. Creșterea lăuntrică se manifestă și pe plan exterior, căci „pomul se cunoaște după rodul lui. (...) Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.” (Matei 12, 33‑35). Creșterea noastră lăuntrică se măsoară prin faptele noastre și prin dragostea noastră pentru semenii noștri și pentru Dumnezeu. Trăsăturile  principale ale  creșterii noastre lăuntrice sunt rezumate de Sfântul Apostol Pavel: „credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13, 13).

Una din caracteristicile acestei lumi e dată de „tăcerea lui Dumnezeu”, o „tăcere a dragostei infinite, comparabilă cu tăcerea inimii, care ne dă în fiecare clipă viața” (p. 89). Avem în vedere o lume a tăcerii, a liniștii pe care o provocăm prin cuvinte să ne spună cele de nespus. Nu cumva e un gest al nostru lipsit de firesc?

După căderea în păcat a lui Adam, tot neamul omenesc a devenit nefiresc, depărtându‑se de Dumnezeu, izvorul firesc al ființei și al vieții. Într‑un fel, însuși limbajul omenesc este nefiresc, căci înlocuiește viața reală cu ficțiuni lingvistice. Cuvâtul pâine nu poate hrăni un om înfometat, și niciun vapor nu poate naviga  pe cuvântul ocean. Ba chiar, de multe ori, cuvintele ne înșeală: în numele dragostei de om, al libertății, al dreptății, al adevărului, și chiar în numele lui Dumnezeu și al lui Hristos au fost comise crime sângeroase și măceluri monstruoase de‑a lungul întregii istorii a omenirii. Omul poate spune un lucru și poate face exact pe dos, așa încât lumbajul omenesc poate deveni o unealtă a tatălui minciunii (Ioan 8, 44).

Cuvântul omenesc indică o absență – căci înlocuiește lucrul real – și o distanță față de viață, care este vorbită, scrisă sau gândită, în loc să fie trăită. La fel, cuvântul Dumnezeu ne poate induce în eroare și poate da naștere une filozofii sau unei teologii inventate de mintea omului, stearpă și rătăcită, care nu are nimic de a face cu Dumnezeu. Mintea și cuvântul omului nu‑L pot cuprinde pe Dumnezeu, iar sporovăiala permanentă a minții noastre Îl izgonește din cugetul nostru cea mai mare parte a zilei.

Dumnezeu nu are nevoie de cuvinte pentru că este pretutindeni și veșnic viu, iar prezența Lui se manifestă prin tot ce există în lume: „Întreabă dobitoacele și te vor învăța, / păsările cerului și îți vor spune; / vorbește pământului și te va învăța; / și peștii mării îți vor povesti. / Cine nu vede în toate acestea / dovada că mâna Domnului a făcut / asemenea lucruri? / El ține în mână sufletul a tot ce trăiește, suflarea oricărui trup omenesc.” (Iov 12, 7‑10). Astfel încât tăcerea lui Dumnezeu este o iluzie omenească, pentru că Dumnezeu ne vorbește în permanență prin viața însăși, prin propria noastră viață.

Interviu realizat de pr. Alexandru Ojică