Prima dintre rugăciuni e rostită în taină de preot la Intrarea mică (procesiunea Sfintei Evanghelii): „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie și intrarea sfinților îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta.”². Câteva idei fundamentale se desprind din această rugăciune, și anume:

1) există o ierarhie a îngerilor, aceștia fiind grupați în „cete” și „oști”, ceea ce ne duce cu gândul că pot avea slujiri diferite;

2) cerem de la Dumnezeu ca, dimpreună cu intrarea noastră (adică a sfințiților slujitori) în Altar, dar și a credincioșilor în naos, „să fie și intrarea sfinților îngeri”, astfel încât Liturghia să fie o împreună‑slujire între oameni și îngeri. Apoi, preotul, sfârșind rugăciunea, binecuvântează sfintele uși ale Altarului, spunând: „Binecuvântată este intrarea sfinților Tăi, Doamne, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” Liturghia este, prin urmare, o împreună‑slujire a preoților, a credincioșilor și a îngerilor, datorită dorinței noastre ca îngerii să fie împreună cu noi și să nu stea deoparte, din cauza fărădelegilor noastre; dar este mai ales o dorință intimă a îngerilor de a fi cu noi, ca ființe desăvârșite ce sunt, menite să‑L slăvească pe Dumnezeu. Această dorință o vedem evidențiată într‑una din rugăciunile de la Taina Sfântului Maslu (a 5‑a), când preotul spune: „[…] și pe mine, smeritul și nevrednicul robul Tău, cel încurcat în multe păcate și cufundat în patimile dezmierdărilor, m‑ai chemat la sfânta și preaînalta treaptă a preoției, ca să intru în ceea ce este dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, unde sfinții îngeri doresc să privească și să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu și să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe și să se îndulcească de dumnezeiasca și Sfânta Liturghie […]”.

În rugăciunea Cântării întreit‑sfinte („Sfinte Dumnezeule”) sunt mai cu seamă amintite două cete îngerești (serafimii și heruvimii), pe lângă toți ceilalţi: „Dumnezeule Cel Sfânt, care întru sfinți Te odihnești, Cel ce cu glas întreit‑sfânt ești lăudat de serafimi și slăvit de heruvimi și de toată puterea cerească închinat […]”. Principala lor slujire fiind aceea de a‑L slăvi pe Dumnezeu prin cântare, cerem de la Dumnezeu ca și noi să fim învredniciți să cântăm, asemeni îngerilor, Cântarea întreit‑sfântă, după ce mai întâi am cerut curățire de păcat și sfințire sufletului și trupului.³

Mai desăvârșit îi vom imita pe aceștia, în cadrul Anaforalei, când vom cânta „Cântarea de biruință” sau „Imnul de împreună slăvire cu Îngerii”, care nu sunt altceva decât unirea a două imne de slavă închinate lui Dumnezeu: primul este o cântare îngerească auzită de Isaia Prorocul prin descoperire dumnezeiască (Is 6, 3), iar cel de‑al doilea este constituit din cuvintele prin care mulțimea L‑a aclamat pe Mântuitorul Hristos la Intrarea în Ierusalim (Mt 21, 9): „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot! Plin este cerul și pământul de slava Ta! Osana întru cei de sus. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de Sus!”.

În timp ce la strană se cântă „Slavă… Și acum… Sfinte fără de moarte miluiește‑ne pe noi”, mergând spre Proscomidiar şi plecându‑se, preotul zice: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”. Apoi, întorcându‑se prin fața Sfintei Mese, merge prin dreapta ei către Tronul cel de sus (din spatele Sfintei Mese) și, plecându‑se, zice: „Binecuvântat ești pe Tronul Slavei împărăției Tale, Cel ce șezi pe heruvimi, totdeauna, acum și pururi și în vecii vecilor.”. Ni se dă astfel înțelegem că Dumnezeu șade sau Se odihnește pe tron de heruvimi, pentru că îngerii își au toată bucuria și odihna în Cel care se odihnește în ei, așa cum se odihnește și în sfinți. Dumnezeu este prezent și înconjurat de sfinții îngeri în toată vremea, acolo unde este slăvit și unde se împlinește voia Lui.

Imnul heruvic (de la cuvântul heruvim) ne îndeamnă ca, lepădând toată grija cea lumească, să ne asemănăm heruvimilor cei cu ochi mulți, cântând cântarea întreit sfântă și primindu‑L pe „Împăratul tuturor, care este înconjurat în chip nevăzut de cetele îngerești”. Să fim „numai ochi”, precum heruvimii, trăind cu atenție cele ce se săvârșesc în Biserică, și să ne pregătim a‑L primi pe Hristos, Împăratul tuturor, nu numai prin cântare și rugăciune, ci mai ales prin împărtășire.⁴

Prezența îngerilor la Sfânta Liturghie este arătată și într‑una dintre rugăciunile Anaforalei, imediat după Cântărea de biruință, când preotul rostește tainic: „Cu aceste fericite Puteri și noi, Iubitorule de oameni, strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul născut Fiul Tău și Duhul Tău Cel Sfânt.”⁵. Prin urmare, Liturghia de pe pământ depășește timpul și spațiul lăcașului de cult și devine în mod tainic împreună‑liturghisire cu Cerul.