Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Dacă Domnul nu a îngăduit să cunoaştem tainele a numeroase lucruri din această lume este pentru că nu ne era de trebuinţă.
(Sf. Siluan, Scrieri)
Galileo, care deţinea un adevăr ştiinţific important, s-a lepădat de el cu uşurinţă când acesta i-a pus viaţa în primejdie. Într-un anume sens, a făcut bine. Nu are nicio importanţă dacă pământul se învârte în jurul soarelui sau invers. La drept vorbind, este o chestiune complet inutilă. În schimb, constat că mulţi oameni mor crezând că viaţa nu merită să fie trăită. (…) Consider deci că sensul vieţii este cea mai arzătoare chestiune.
(Albert Camus, Mitul lui Sisif )
Secolul XX a fost cel mai ştiinţific şi în acelaşi timp cel mai ucigător şi mai monstruos veac din istoria omenirii. Există între aceste două trăsături dominante ale secolului trecut un raport de la cauză la efect. Ceea ce numim „ştiinţă”, termen care, neînsoţit de un atribut limitativ, pare să indice o cunoaştere totală şi definitivă, care nu îngăduie nicio îndoială sau obiecţie, a fost şi este încă un mit şi un idol al timpurilor moderne, „în care tot ce era al lui Dumnezeu va fi dat de acum înainte Cezarului” (Camus, Omul revoltat). „Noţiunea însăşi de ştiinţă reprezintă un soi de personificare mitologică (…). Există, în toate afirmaţiile globale referitoare la ştiinţă, o mare proporţie de profesiune de credinţă. (…) Ştiinţa a devenit astfel un adevăr prototip, un adevăr model (…). Astfel s-a constituit un mit al detreminismului universal şi al unui univers total inteligibil.” (Georges Gusdorf, Mit şi Metafizică).
Încă din secolul al XVII-lea, Don Juan, în versiunea lui Molière, anunţă cultul raţiunii şi al formulei matematice, pe care se va întemeia ideologia ştiinţifică a timpurilor moderne, ideologie care plănuieşte distrugerea credinţei în Dumnezeu şi înlocuirea acesteia cu un sistem ateu şi materialist: „SGANARELLE: Cum este posibil să nu credeţi deloc în Cer? (…) E un lucru ce nu-l pot suporta; (…) căci trebuie să credem în ceva în această lume. Spuneţi-mi, în ce credeţi? DON JUAN: Cred că doi şi cu doi fac patru, Sganarelle, şi că patru şi cu patru fac opt. SGANARELLE: Ce frumoasă credinţă şi ce frumoase lucruri sfinte! După câte văd, religia domniei voastre este aritmetica!”.
În curgerea secolelor următoare, modelul ştiinţific, fundamental raţionalist şi materialist – căci noţiunea modernă de ştiinţă acordă ştiinţelor exacte şi ştiinţelor materiei supremaţia absolută asupra celorlalte discipline – a devenit în mentalitatea colectivă sursa supremă şi incontestabilă a adevărului, aidoma unei divinităţi: „Sub influenţa materialismului ştiinţific, tot ce nu poate fi văzut cu ochii sau atins cu mâna este considerat ca fiind îndoielnic sau devine compromiţător, suspect că ar fi ceva metafizic. De acum înainte va fi considerat ca fiind ştiinţific, deci acceptabil, numai ceea ce este în mod evident material sau care poate fi dedus din cauze accesibile simţurilor. (…) Ce este oare, în fond, această materie atotputernică? Este un alt Dumnezeu creator, dar lipsit de caracterul lui antropomorf.” (C.-G. Jung, Omul în căutarea sufletului său).
Într-adevăr, acest model universal care îi ia locul lui Dumnezeu şi-a pierdut chipul omenesc, pentru că întruchipează mecanica implacabilă şi impersonală a legilor naturii, în faţa cărora trebuie să se încline toate celalate adevăruri, credinţe şi valori omeneşti. Prin urmare, omul nu va mai fi „decât o clapă de pian sau o pedală de orgă; aşadar, ceea ce el înfăptuieşte nu o face din propria lui voinţă, ci conform legilor naturii (…). Toate acţiunile omeneşti vor putea fi, bineînţeles, calculate matematic după aceste legi, la fel ca alogaritmii (…).” (F.-M. Dostoievski, Omul din subterană). Personajul cărţii citate mai sus le va răspunde, două secole mai târziu, lui Don Juan şi tuturor celor care, din ce în ce mai numeroşi, îi împărtăşesc credinţa raţionalistă: „doi ori doi egal patru, domnilor, este un principiu de moarte şi nu de viaţă”.
Căci logica abstractă, mecanică, impersonală, a calculului matematic nu ţine nicidecum seamă de persoana omenească reală, vie şi unică, nici de viaţa însăşi, care este redusă la un ansamblu de legi generale şi de categorii abstracte, de tip matematic: „Ştiinţa, aşa cum este înţeleasă astăzi, este ştiinţa matematică a naturii, care face abstracţie de sensibilitate. Dar ştiinţa nu poate face abstracţie de sensibilitate decât făcând abstracţie de viaţa însăşi, pe care o exclude din tematica ei, şi procedând astfel nu o poate nicidecum cunoaşte.” (Michel Henry, Barbaria).
Evoluţia materialismului aşa-zis „ştiinţific”, care nu are ştiinţific decât numele, a confirmat pe deplin verdictul lui Dostoievski: „Doctrina materialiştilor, inerţie universală şi mecanică a materiei, este moartea.” („Meditaţie în faţa trupului neînsufleţit al Mariei Dimitrievna”). Într-adevăr, logica matematică şi materialismul ştiinţific, ridicate la rang de idoli ai timpurilor moderne – „epocă a călăilor filozofi”, ar fi zis Camus –, au dus la apariţia sistemelor totalitare, aceste monstruoase uzine de ucis oameni în numele unor modele ideologice abstracte şi a unei mitologii materialiste care pretindea că reprezintă adevărul absolut, aidoma unei religii: „Această pretenţie este ceea ce se ascunde îndărătul adjectivului „ştiinţific” aplicat unor discursuri politice sau ideologice, pentru a le afirma adevărul obiectiv şi indiscutabil şi pentru a respinge astfel orice eventuală opoziţie în beznele unei inexistenţe obscurantiste sau iluzorii (…). Abia începem să realizăm întinderea ravagiilor pricinuite de această utilizare a ştiinţei ca un fel de incantaţie magică sau bisericească.” (Henri Atlan, Pe drept sau pe nedrept. Intercritică a ştiinţei şi a mitului).
Binefacerile şi avantajele de netăgăduit pe care ştiinţa ni le-a adus în plan material nu trebuie să ne facă să uităm stricăciunile incalculabile pe care ideologia materialistă – care stă la temelia tuturor ştiinţelor moderne – le-a pricinuit în cugetul şi în sufletul omului de astăzi, rătăcind pe o cale cu totul contrară celei pe care ne-a arătat-o Hristos: belşugul, luxul, confortul, bunăstarea omului de carne, falsele miracole şi mirajele tehnicii moderne, enorma cantitate a cunoştinţelor, în cea mai mare parte inutile, iluzorii şi uneori dăunătoare, care se acumuleză în creierul supraîncărcat al omului modern, un soi de obezitate intelectuală care-i înăbuşă sufletul; pe scurt, toate realizările şi avantajele materiale aduse de progresul ştiinţelor moderne au fost plătite prin regres în plan spiritual. Mergând pe urmele lui Iuda, omul modern l-a vândut şi îl vinde în fiecare zi pe Iisus pentru un automobil, pentru un computer, pentru un telefon portabil… Microscoapele şi telescoapele moderne cercetează străfundurile materiei şi ale cosmosului, dar ochii spirituali ai sufletului omenesc sunt mai orbi ca niciodată. Amăgită de mirajele ştiinţei lumeşti, omenirea de astăzi a luat o cale rătăcită, care o îndepărtează tot mai mult de singurul adevăr real şi demn de cunoscut, de căutat, care nu se află pe planeta Marte, nici în găurile negre ale stelelor dispărute, nici în particulele subatomice şi nicăieri altundeva decît în cuvântul Celui care a spus „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu fără numai prin mine. Dacă m-aţi fi cunoscut pe mine, şi pe Tatăl meu l‑aţi fi cunoscut.” (Ioan 14, 6-7).
Aceasta este singura cunoaştere adevărată de care avem nevoie, tot aşa cum un om suferind de o boală ucigătoare – şi toţi suntem acel om – nu trebuie să se îngrijească de nimic altceva decât de aflarea unui leac pentru boala lui, fără de care toate ştiinţele lumii nu sunt decât pulbere şi se vor întoarce în pulbere.
În secolul lui Molière, când credinţa raţionalistă şi materialistă a lui Don Juan anunţa deja timpurile moderne, vocea marelui predicator care a fost Bossuet ne avertiza deja de primejdia acestei rătăciri: „O, omule, nu te înşela: viitorul are întorsături prea ciudate, iar pierderile şi ruina intră prin mult prea multe locuri deodată în soarta omului pentru a fi stăvilite. (…) Există în cugetul omului o dorinţă avidă de veşnicie; dacă o orientăm cum trebuie, este salvarea noastră. Dar iată greşeala: omul o leagă de ceea ce-i este pe plac; dacă iubeşte lucrurile vremelnice, şi le închipuie ca pe ceva veşnic; de aceea caută el pretutindeni propteli pentru această zidire şubredă, propteli tot atât de şubrede ca şi zidirea care i se pare că se clatină. O, omule, vezi-ţi rătăcirea; dacă doreşti veşnicia, caut-o în ea însăşi şi nu crede că îi vei putea alcătui temeinicia nezdruncinată din această apă care curge, din aceste nisipuri mişcătoare. O, veşnicie, nu eşti decât în Dumnezeu; acolo voiesc să-mi caut sprijinul, locuinţa, bogăţia, odihna, şi în această lume şi în lumea cealaltă. Amin.” (Bossuet, „Predică despre ambiţie”).
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team