Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 21 Martie 2021 Ora: 15:14

Oricine va bea din apa pe care I-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete (Ioan 4, 14)

Civilizațiile trec una după alta, fața lumii se schimbă, însă indestructibilă și nestinsă rămâne setea spirituală, dar în același timp prețios și chinuitor, care nu îi este dat  decât omului, ca semn și substanță a umanității sale. Un dar prețios, căci îl trage întotdeauna pe om către înălțimi (…). Însă și un dar dureros, căci îi contrazice adesea instinctele pământești și transformă toată viața lui într‑o luptă, într‑o căutare înfricoșată.

Părintele Alexandre Schmemann, Voi toți care sunteți însetați

Diferența fundamentală dintre om și animal constă în faptul că animalul se mulțumește a fi ceea ce este și a‑şi trăi viața pământească fără să încerce să înțeleagă pentru ce trăiește, în timp ce  omul nu se poate satisface numai cu viața lui animală și vrea să știe de unde vine, unde se duce și care este sensul vieții lui în această lume. Această  căutare de sens este o trăsătură ontologică a conștiinței omenești: omul este un animal care se întreabă pentru ce trăiește. Și, dat fiind că lucrurile materiale nu pot răspunde la această întrebare, dorința de a cunoaște sensul existenței este întotdeauna o sete de natură spirituală, prezentă la toți reprezentanții speciei omenești, de la omul cavernelor până la omul modern. 

Omul religios este omul care simte în mod vital nevoia de a da un sens existenței sale pământești. Cu alte cuvinte, toți oamenii, credincioși sau nu, sunt oameni religioși, în mod conștient sau nu. „Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii atins de omul care a ales o existență profană”, zice Mircea Eliade în Sacrul şi Profanul, „el nu reușește să nimicească comportamentul religios”, așa încât „chiar și existența cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.” Omul culturilor din vechime și al societăților tradiționale avea credința că înțelesul și valoarea existenței naturale sunt de aflat într‑un plan supranatural. „Pentru omul religios, Natura nu este niciodată exclusiv naturală: ea este întotdeauna purtătoarea unei valori religioase.” (Mircea Eliade, op. cit.).  

Timpurile moderne sunt singura epocă din istoria omenirii în care lumea a fost descralizată, astfel încât omul caută explicația vieții și a universului pe un plan exclusiv natural, unica sursă de cunoaștere admisă de științele moderne, care au devenit astfel incapabile să răspundă întrebărilor esențiale ale omului. „Ştiința neglijează  pur și simplu  aceste chestiuni. Iată ce spune ştiinţa: dacă vrei să știi cine ești și pentru ce trăiești, noi nu avem niciun răspuns și nu ne ocupăm de asta; dar dacă vrei să cunoști legile luminii, ale combinațiilor chimice, legile evoluției organismelor, dacă ai nevoie să știi legile corpurilor, ale formelor lor și relațiile dintre numere și mărimi (…), la toate acestea avem răspunsuri clare, precise și de netăgăduit.” (Lev Tolstoi, Mărturisire).  

Nicio știință inventată de om nu poate răspunde la întrebarea dintotdeauna fundamentală a ființei omenești: „Există în viața mea un sens care să nu fie distrus de inevitabila moarte care mă așteaptă?” (Lev Tolsoi, op. cit.).  

Științele acestei lumi, al căror orizont se limitează la lucrurile muritoare, nu pot concepe şi nici cunoaște un adevăr mai presus de moarte. De aceea nicio știință pământească nu va putea vreodată domoli setea spirituală a omului, al cărui suflet năzuiește să regăsească Împărăția cerurilor și viața veșnică, pe care numai credința în Dumnezeu ni le poate da, căci     „toate răspunsurile credinței dau existenței omenești limitate un sens infinit” (Lev Tolstoi, op. cit.).                            

Fiind făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul poartă infinitul în inima lui și este însetat de veșnicie, pe care nicio ființă muritoare, nicio știință omenească, niciun lucru din această lume nu i‑o pot da. De aceea „simțământul de temelie al inimii noastre este tristețea. Asta înseamnă că firea noastră plânge după raiul pierdut, și că oricât am încerca să înăbușim plânsul acesta, el se aude în adâncul inimii, în pofida tuturor veseliilor care ne amețesc.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor).

Setea de cunoaștre a minții omenești vine din năzuința sufletului de a‑L regăsi pe Dumnezeu, căci numai El poate răspunde întrebărilor esențiale, vitale, ale ființei omenești. „Omul nu se explică la nivelul omului”, zice Olivier Clément în Întrebări asupra omului. „În ființa ei autentică, creatura are rădăcini cerești.” De aceea, „Dumnezeu nu este o evidență exterioară, ci o chemare tainică în fiecare din noi” (Olivier Clément, citat de episcopul Kallistos Ware, Pași către Dumnezeu pe calea ortodoxă).

Neputând să dea o explicație totală și coerentă a universului și a vieții, știința timpurilor moderne a fragmentat cunoașterea în parcele tot mai mici, care limitează tot mai mult orizontul cercetării științifice. Există în zilele noastre o puzderie de științe specializate şi o neștiință totală a sensului universului și al vieții. În această privință, scriitorul Bernard Shaw a formulat următoarea definiție a savantului modern: „Specialistul este un om  care știe tot mai multe lucruri despre tot mai puține lucruri, așa încât, în cele din urmă, știe totul despre nimic.”. 

Într‑adevăr,  disecția broaștelor sau analiza pietrelor de pe planeta Marte nu ne vor putea dezvălui sensul existenței și al lumii, pe care numai credința în Dumnezeu ni‑l poate arăta, fiindcă „credința în Dumnezeu mă ajută să înțeleg pentru ce lumea trebuie să fie ceea ce este, cu părțile ei frumoase, dar și cu cele urâte; pentru ce trebuie să fiu cel ce sunt, cu demnitatea mea, dar și cu josnicia mea; pentru ce trebuie să‑i iubesc pe ceilalți și să recunosc valoarea lor veșnică. Fără credința în Dumnezeu nu pot concepe nicio altă explicație pentru toate acestea.  Credința mea în Dumnezeu îmi permite să dau un sens lucrurilor, să le percep ca pe un tot  coerent, într‑un mod pe care nimic altceva nu‑l poate egala. Credința îmi permite să realizez unitatea lucrurilor multiple.” (Episcopul Kallisotos Ware, op. cit.). 

Dat fiind că sufletul omenesc este însetat de adevărul și de viața ce vin de la Dumnezeu, niciun adevăr științific și nicio plăcere a vieții pământești nu‑l vor putea mulțumi, căci „sufletul nu îl poți păcăli, cum nu îl poți păcăli pe cel flămând dându‑i o piatră în loc de pâine” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.). 

Așa încât  sufletul tuturor oamenilor îl caută pe Dumnezeu, în mod conștient sau nu, căci toţi coborâm din Adam, care plânge în inima fiecăruia dintre noi, pentru că s‑a rupt de Dumnezeu și a pierdut Împărăția cerurilor. 

 
„Adam se mistuia pe pământ și vărsa lacrimi amare. 
Pământul nu‑i era prielnic.  
Și se tânguia după Dumnezeu, strigând: 
– Sufletul meu tânjeșete după Dumnezeu și îl caută cu lacrimi. 
Cum aș putea să nu‑L caut? 
Când eram cu El, sufletul meu era bucuros și senin 
Și Vrăjmașul nu se putea apropia de mine. 
Dar acum duhul rău a pus stăpânire pe mine,    
Îmi tulbură și îmi chinuie sufletul. 
De aceea sufletul mi se sfâșie, dorindu‑L pe Domnul.
Duhul meu se avântă către Dumnezeu
Și nimic pe pământ nu mă poate bucura.
Nimic nu‑mi poate alina sufletul, 
Care dorește să‑L vadă din nou pe Domnul 
Și să fie îndestulat de El.” 
                           
(Sf. Siluan, Tânguirea lui Adam)                
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni