Când o fiinţă omenească vine pe lume, nimeni nu poate şti dacă va avea o existenţă fericită, o sănătate bună sau o viaţă îndelungată. Dar putem fi siguri că oricare îi va fi soarta şi oricare ar fi naţionalitatea, sexul, averea şi situaţia socială a acelei persoane, ea va avea de înfruntat tot felul de încercări, dureri şi suferinţe pe tot parcursul vieţii. Momentele de bucurie şi de fericire ale vieţii omeneşti nu sunt nici sigure, nici desăvârşite, nici durabile, în timp ce suferinţa îl urmăreşte pe om ca o umbră, care se măreşte pe măsură ce înaintăm în vârstă…
Acest adevăr este tot atât de evident şi incontestabil ca o lege a naturii, aşa cum constată propovăduitorul neantului şi descompunerii care a fost Emil Cioran : «  Spiritul omenesc nu face decât să inventeze  o serie de calificative noi (…)  pentru aceeaşi imuabilă durere ». « Cine a găsit vreodată un singur adevăr îmbucurător care să fie  valabil ? » (E. Cioran – « Manual de descompunere »).
Căci pentru omul care s-a rupt de Dumnezeu, singurele adevăruri incontestabile sunt suferinţa şi moartea. Îndepărtându-se de creştinism, omul modern nu mai are nici o posibilitate de a da un sens suferinţei şi de a o integra în viaţa sa, ca o parte constitutivă a fiinţei umane şi a existenţei pământeşti. Căci suferinţa nu este un accident de parcurs, individual sau colectiv, nici o categorie socio-istorică, determinată de o orânduire nedreaptă, socială sau politică, ci se situează pe un plan ontologic inseparabil de natura omenească, aşa cum o pune în lumină Dostoievski în nuvela sa « Subsolul », în care combate ideile socialiştilor şi revoluţionarilor din vremea lui: « De ce oare sunteţi atât de neclintit şi de solemn convinşi că numai normalul, pozitivul, într-un cuvânt bunăstarea, ne sunt necesare ? Raţiunea nu se înşeală oare în calculele ei ? S-ar putea ca omul să nu îndrăgească numai bunăstarea. (…) Nu s-ar putea oare ca suferinţa să-i fie tot atât de avantajoasă ca şi bunăstarea ? (…) Suferinţa ! ea este singura cauză a conştiinţei ! »   
Imposibilitatea în care se află societăţile noastre desacralizate de a da un sens suferinţei a devenit ea însăşi o sursă de suferinţă care alimentează toate nevrozele, psihozele, toxicomaniile şi pulsiunile criminale şi sinucigaşe ale omenirii moderne.
Suferinţa apare în zilele noastre cu atât mai greu de suportat cu cât ni se pare inexplicabilă, de multe ori excesivă şi arbitrară, căci ea nu face nici o diferenţă între tineri şi bătrâni, între cei puternici şi cei slabi, între cei buni şi cei răi, între vinovaţi şi nevinovaţi, şi nu ţine nicidecum seama de criteriile moralei şi justiţiei omeneşti, aşa încât adversarii lui Dumnezeu au făcut din problema suferinţei un argument împotriva credinţei : dacă Dumnezeu există, El este fie neputincios, căci nu poate pune capăt suferinţei, fie un tiran sadic, căci o îngăduie. 
Această logică smintită pune în evidenţă rătăcirea fundamentală a raţionalismului ateu, care constă în a pune mărunta noastră inteligenţă omenească deasupra înţelepciunii nemărginite a lui Dumnezeu. Inversiune diavolească a valorilor de aceeaşi natură cu cea sugerată de şarpele din grădina raiului, care lasă să se înţeleagă că Tatăl ceresc ar fi în acelaşi timp tiranic şi slab, temându-se că omul I-ar putea lua locul. Ori tocmai prin căderea omului în ispită, suferinţa şi-a făcut apariţia în lume : « Apoi (Dumnezeu) a zis femeii : Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale ! Întru dureri vei naşte copii (…) Iar lui Adam i-a zis : (…) blestemat este acum pământul din pricina ta ! Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale » (Facerea, 3, 16 - 17) .
Suferinţa este consecinţa şi semnul de aducere aminte a izgonirii din rai, şi ca atare, ea reprezintă legătura între omul căzut în păcat şi Tatăl ceresc. Astfel, răul venit în lume din pricina omului se transformă în bine prin suferinţă, care nu este atât o pedeapsă cât mai cu seamă un dar de la Cel de sus. Căci « dacă Dumnezeu, în dragostea Lui pentru oameni, nu le-ar fi dat lacrimile, nespus de rari şi greu de găsit ar fi cei care s-ar mântui » (Sf. Ioan Scărarul).
Suferinţa aminteşte omului că singura lui menire reală în această lume este să refacă alianţa cu Dumnezeu şi să se reîntoarcă în împărăţia cerurilor. A uita suferinţa sufletului prăbuşit în ţărâna acestei lumi, înseamnă a-l uita pe Dumnezeu şi a se lipsi de legătura, indispensabilă mântuirii, a omului pământesc cu Duhul ceresc : « Dacă ai dobândit  mâhnirea, fă tot ce poţi ca să nu-ţi scape, că ea se spulberă lesne atâta timp cât nu este adânc înrădăcinată: zbuciumul şi grijile materiale, plăcerile şi mai cu seamă sporovăiala şi glumele o fac să dispară aşa cum focul topeşte ceara » (Sf. Ioan Scărarul). 
Toate nenorocirile, individuale sau colective, care se abat asupra omului, nu s-ar putea produce fără voia sau îngăduinţa lui Dumnezeu. Prin urmare, « ceea ce pătimim nu poate conţine nimic rău, ba chiar este cea mai bună soartă care se poate imagina », căci « dacă totul vine de la Dumnezeu, cum ar putea răul să vină de la Cel Bun ? » (Sf. Vasile din Cezareea – « Dumnezeu nu este autorul celor rele »).  
Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la încercările lui Iov pentru a demonstra că suferinţa nu conţine nimic rău şi poate deveni o sursă de îmbogăţire spirituală pentru cel care-şi păstrează neclintită credinţa în Dumnezeu : « Diavolul a voit să-i răpească lui Iov toate bunurile, nu pentru a-l aduce la sărăcie, ci pentru a-l face să hulească împotriva Domnului. Şi nu i-a acoperit trupul cu plăgi ca să-l îmbolnăvească, ci pentru a face să se clatine  valoarea sufletului lui. (… ) Şi cu toate acestea, nu i-a pricinuit nimic rău. Ba dimpotrivă, aceste atacuri i-au sporit gloria ». Căci singura bogăţie reală a omului este valoarea lui spirituală « pe care nici chiar diavolul nu i-o poate răpi, dacă cel care a dobândit-o veghează asupra ei aşa cum trebuie » (Sf. Ioan Gură de Aur – « Omul nu poate fi decât propria lui victimă » ).
Suferinţa ne ajută să păstrăm şi să întărim în acelaşi timp legătura cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Căci cel care nu a suferit el însuşi nu poate înţelege suferinţa celorlalţi, şi neputând-o înţelege, va fi incapabil să-i iubească. Astfel, aşa cum scrie Părintele Sofronie, poverile şi suferinţele noastre fiind şi cele ale întregii omeniri, ele ne ajută să depăşim limitele înguste ale propriei noastre persoane – în caz contrar, « sufletul sărăceşte şi, în final, devine neroditor » – pentru a deveni, urmând exemplul lui Hristos, « persoane universale » : « Deoarece omenirea întreagă sunt EU şi întreaga istorie este viaţa mea (…), prin experinţa noastră personală, ce ni se pare atât de mică şi neînsemnată, noi cunoaştem Existenţa în toată plinătatea ei. Mergând pe o astfel de cale, ne pregătim să primim Duhul lui Hristos (…) şi asemănându-ne cu chipul Său, biruim lumea (Ioan 16, 33). (…) Ca cei ce suntem învăţaţi de Dumnezeu, nu ne înfricoşăm în faţa suferinţelor, deoarece prin ele ne îmbogăţim cu o veşnică cunoaştere, primim viaţa atotcuprinzătoare » (Părintele Sofronie – « Scrisori »).
Înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu fiind infinite, şi credinţa noastră trebuie să fie infinită. Oricare ar fi natura şi cauza, interioară sau exterioară, a poverilor şi durerilor noastre, de fiecare dată când suferinţa pune la încercare răbdarea şi credinţa noastră, trebuie să ne amintim şi să urmăm cuvântul Sfântului Siluan : « Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui ».

Viorel Ştefăneanu