La ce serverște suferința?

Când o fiinÅ£ă omenească vine pe lume, nimeni nu poate ÅŸti dacă va avea o existenÅ£ă fericită, o sănătate bună sau o viaÅ£ă îndelungată. Dar putem fi siguri că oricare îi va fi soarta ÅŸi oricare ar fi naÅ£ionalitatea, sexul, averea ÅŸi situaÅ£ia socială a acelei persoane, ea va avea de înfruntat tot felul de încercări, dureri ÅŸi suferinÅ£e pe tot parcursul vieÅ£ii. Momentele de bucurie ÅŸi de fericire ale vieÅ£ii omeneÅŸti nu sunt nici sigure, nici desăvârÅŸite, nici durabile, în timp ce suferinÅ£a îl urmăreÅŸte pe om ca o umbră, care se măreÅŸte pe măsură ce înaintăm în vârstă…
Acest adevăr este tot atât de evident ÅŸi incontestabil ca o lege a naturii, aÅŸa cum constată propovăduitorul neantului ÅŸi descompunerii care a fost Emil Cioran : «  Spiritul omenesc nu face decât să inventeze  o serie de calificative noi (…)  pentru aceeaÅŸi imuabilă durere ». « Cine a găsit vreodată un singur adevăr îmbucurător care să fie  valabil ? » (E. Cioran – « Manual de descompunere »).
Căci pentru omul care s-a rupt de Dumnezeu, singurele adevăruri incontestabile sunt suferinÅ£a ÅŸi moartea. Îndepărtându-se de creÅŸtinism, omul modern nu mai are nici o posibilitate de a da un sens suferinÅ£ei ÅŸi de a o integra în viaÅ£a sa, ca o parte constitutivă a fiinÅ£ei umane ÅŸi a existenÅ£ei pământeÅŸti. Căci suferinÅ£a nu este un accident de parcurs, individual sau colectiv, nici o categorie socio-istorică, determinată de o orânduire nedreaptă, socială sau politică, ci se situează pe un plan ontologic inseparabil de natura omenească, aÅŸa cum o pune în lumină Dostoievski în nuvela sa « Subsolul », în care combate ideile socialiÅŸtilor ÅŸi revoluÅ£ionarilor din vremea lui: « De ce oare sunteÅ£i atât de neclintit ÅŸi de solemn convinÅŸi că numai normalul, pozitivul, într-un cuvânt bunăstarea, ne sunt necesare ? RaÅ£iunea nu se înÅŸeală oare în calculele ei ? S-ar putea ca omul să nu îndrăgească numai bunăstarea. (…) Nu s-ar putea oare ca suferinÅ£a să-i fie tot atât de avantajoasă ca ÅŸi bunăstarea ? (…) SuferinÅ£a ! ea este singura cauză a conÅŸtiinÅ£ei ! »   
Imposibilitatea în care se află societăÅ£ile noastre desacralizate de a da un sens suferinÅ£ei a devenit ea însăÅŸi o sursă de suferinÅ£ă care alimentează toate nevrozele, psihozele, toxicomaniile ÅŸi pulsiunile criminale ÅŸi sinucigaÅŸe ale omenirii moderne.
SuferinÅ£a apare în zilele noastre cu atât mai greu de suportat cu cât ni se pare inexplicabilă, de multe ori excesivă ÅŸi arbitrară, căci ea nu face nici o diferenÅ£ă între tineri ÅŸi bătrâni, între cei puternici ÅŸi cei slabi, între cei buni ÅŸi cei răi, între vinovaÅ£i ÅŸi nevinovaÅ£i, ÅŸi nu Å£ine nicidecum seama de criteriile moralei ÅŸi justiÅ£iei omeneÅŸti, aÅŸa încât adversarii lui Dumnezeu au făcut din problema suferinÅ£ei un argument împotriva credinÅ£ei : dacă Dumnezeu există, El este fie neputincios, căci nu poate pune capăt suferinÅ£ei, fie un tiran sadic, căci o îngăduie. 
Această logică smintită pune în evidenÅ£ă rătăcirea fundamentală a raÅ£ionalismului ateu, care constă în a pune mărunta noastră inteligenÅ£ă omenească deasupra înÅ£elepciunii nemărginite a lui Dumnezeu. Inversiune diavolească a valorilor de aceeaÅŸi natură cu cea sugerată de ÅŸarpele din grădina raiului, care lasă să se înÅ£eleagă că Tatăl ceresc ar fi în acelaÅŸi timp tiranic ÅŸi slab, temându-se că omul I-ar putea lua locul. Ori tocmai prin căderea omului în ispită, suferinÅ£a ÅŸi-a făcut apariÅ£ia în lume : « Apoi (Dumnezeu) a zis femeii : Voi înmulÅ£i foarte suferinÅ£ele sarcinii tale ! Întru dureri vei naÅŸte copii (…) Iar lui Adam i-a zis : (…) blestemat este acum pământul din pricina ta ! Cu multă trudă să-Å£i scoÅ£i hrana din el în toate zilele vieÅ£ii tale » (Facerea, 3, 16 - 17) .
SuferinÅ£a este consecinÅ£a ÅŸi semnul de aducere aminte a izgonirii din rai, ÅŸi ca atare, ea reprezintă legătura între omul căzut în păcat ÅŸi Tatăl ceresc. Astfel, răul venit în lume din pricina omului se transformă în bine prin suferinÅ£ă, care nu este atât o pedeapsă cât mai cu seamă un dar de la Cel de sus. Căci « dacă Dumnezeu, în dragostea Lui pentru oameni, nu le-ar fi dat lacrimile, nespus de rari ÅŸi greu de găsit ar fi cei care s-ar mântui » (Sf. Ioan Scărarul).
SuferinÅ£a aminteÅŸte omului că singura lui menire reală în această lume este să refacă alianÅ£a cu Dumnezeu ÅŸi să se reîntoarcă în împărăÅ£ia cerurilor. A uita suferinÅ£a sufletului prăbuÅŸit în Å£ărâna acestei lumi, înseamnă a-l uita pe Dumnezeu ÅŸi a se lipsi de legătura, indispensabilă mântuirii, a omului pământesc cu Duhul ceresc : « Dacă ai dobândit  mâhnirea, fă tot ce poÅ£i ca să nu-Å£i scape, că ea se spulberă lesne atâta timp cât nu este adânc înrădăcinată: zbuciumul ÅŸi grijile materiale, plăcerile ÅŸi mai cu seamă sporovăiala ÅŸi glumele o fac să dispară aÅŸa cum focul topeÅŸte ceara » (Sf. Ioan Scărarul). 
Toate nenorocirile, individuale sau colective, care se abat asupra omului, nu s-ar putea produce fără voia sau îngăduinÅ£a lui Dumnezeu. Prin urmare, « ceea ce pătimim nu poate conÅ£ine nimic rău, ba chiar este cea mai bună soartă care se poate imagina », căci « dacă totul vine de la Dumnezeu, cum ar putea răul să vină de la Cel Bun ? » (Sf. Vasile din Cezareea – « Dumnezeu nu este autorul celor rele »).  
Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la încercările lui Iov pentru a demonstra că suferinÅ£a nu conÅ£ine nimic rău ÅŸi poate deveni o sursă de îmbogăÅ£ire spirituală pentru cel care-ÅŸi păstrează neclintită credinÅ£a în Dumnezeu : « Diavolul a voit să-i răpească lui Iov toate bunurile, nu pentru a-l aduce la sărăcie, ci pentru a-l face să hulească împotriva Domnului. Åži nu i-a acoperit trupul cu plăgi ca să-l îmbolnăvească, ci pentru a face să se clatine  valoarea sufletului lui. (… ) Åži cu toate acestea, nu i-a pricinuit nimic rău. Ba dimpotrivă, aceste atacuri i-au sporit gloria ». Căci singura bogăÅ£ie reală a omului este valoarea lui spirituală « pe care nici chiar diavolul nu i-o poate răpi, dacă cel care a dobândit-o veghează asupra ei aÅŸa cum trebuie » (Sf. Ioan Gură de Aur – « Omul nu poate fi decât propria lui victimă » ).
SuferinÅ£a ne ajută să păstrăm ÅŸi să întărim în acelaÅŸi timp legătura cu Dumnezeu ÅŸi cu semenii noÅŸtri. Căci cel care nu a suferit el însuÅŸi nu poate înÅ£elege suferinÅ£a celorlalÅ£i, ÅŸi neputând-o înÅ£elege, va fi incapabil să-i iubească. Astfel, aÅŸa cum scrie Părintele Sofronie, poverile ÅŸi suferinÅ£ele noastre fiind ÅŸi cele ale întregii omeniri, ele ne ajută să depăÅŸim limitele înguste ale propriei noastre persoane – în caz contrar, « sufletul sărăceÅŸte ÅŸi, în final, devine neroditor » – pentru a deveni, urmând exemplul lui Hristos, « persoane universale » : « Deoarece omenirea întreagă sunt EU ÅŸi întreaga istorie este viaÅ£a mea (…), prin experinÅ£a noastră personală, ce ni se pare atât de mică ÅŸi neînsemnată, noi cunoaÅŸtem ExistenÅ£a în toată plinătatea ei. Mergând pe o astfel de cale, ne pregătim să primim Duhul lui Hristos (…) ÅŸi asemănându-ne cu chipul Său, biruim lumea (Ioan 16, 33). (…) Ca cei ce suntem învăÅ£aÅ£i de Dumnezeu, nu ne înfricoÅŸăm în faÅ£a suferinÅ£elor, deoarece prin ele ne îmbogăÅ£im cu o veÅŸnică cunoaÅŸtere, primim viaÅ£a atotcuprinzătoare » (Părintele Sofronie – « Scrisori »).
ÎnÅ£elepciunea ÅŸi dragostea lui Dumnezeu fiind infinite, ÅŸi credinÅ£a noastră trebuie să fie infinită. Oricare ar fi natura ÅŸi cauza, interioară sau exterioară, a poverilor ÅŸi durerilor noastre, de fiecare dată când suferinÅ£a pune la încercare răbdarea ÅŸi credinÅ£a noastră, trebuie să ne amintim ÅŸi să urmăm cuvântul Sfântului Siluan : « Å¢ine-Å£i mintea în iad ÅŸi nu deznădăjdui ».

Viorel Åžtefăneanu